Plăceri vinovate din Balcani

La sfârşitul anilor ’90, ajunsese şi prin provincie zvonul că un sârb cu părul uşor creţ cântă o muzică de toată frumuseţea, un mix interesant între specific naţional şi influenţe luate de colo-colo, ducându-şi trupa de instrumentişti şi vocalişti până spre aerul rarefiat al partiturilor clasice. Chiar dacă nu a reuşit să înlocuiască tonurile ce răsunau în bazarurile vremii, Goran Bregovic a oferit o alternativă mai mult decât onorabilă importurilor turceşti, greceşti sau chiar sârbeşti care încă dominau piaţa (de muzică) şi pieţele.

Ca orice auditor amator care se respectă (şi în lipsă de o prea mare putere de selecţie şi decizie la vremea aia), ascultam cam cum se nimerea şi cam pe unde mă nimeream. Casetele erau pe atunci la putere, şi reuşisem şi noi să facem rost de vreo 2, 3 cu Bregovic, pe care le tot roteam la casetofonul din casă sau din maşină. Cel mai sigur e că acestea nu erau (prea) timbrate, şi la fel s-a întâmplat şi cu prima compilaţie pe CD obţinută. Dar fără prea mari mustrări de conştiinţă, ne dădeam în vânt după Kalashnikov, Get the Money sau chiar tristul Ederlezi.

Auzisem de la cei mai ieşiţi în lume că multe dintre melodiile lui Bregovic au apărut în filmele unui oarecare Emir Kusturica, regizor sârb mutat prin America şi Franţa. Rulaseră la TV şi Pisica albă, pisica neagră, şi Arizona Dream, dar cine avea pe atunci răbdare pentru ţigani care folosesc gâşte pe post de hârtie igienică sau de peşti zburători în decoruri americane. Mult după aceea, când admiraţia pentru muzica lui Bregovic a căpătat şi o bază „ştiinţifică” (adică am aflat ce şi cum a făcut la viaţa lui de artist) le-a venit rândul şi filmelor, ajungând şi la Underground, Vremea ţiganilor sau Viaţa e un miracol.

Pe vremea aceea, sfârşit de ’90, început de 2000, dacă voiai să te dai cult, recomandai cu o privire înţeleaptă şi demnă de toată încrederea, In the Deathcar. Dacă în drumurile spre mare (pe timpul când plecam dimineaţa devreme de acasă şi ne prindea răsăritul aproape de Brăila, prinşi, bucolic,  între lanurile de floarea-soarelui) ascultam mai veselele Mesecina (tradusă printr-o infidelă „Lumină a lunii”) sau  Kalashnikov, pe drumurile de munte sau printre dealurile transilvănene, se nimerea să vină la rând gravele TV Screen, Bylam Roza (cântată împreună cu Kayah, o poloneză cu o voce incredibilă), Stolen Child sau Underground Tango. Exact ca în reclama cu familia nevorbitoare de engleză, încântată de muzica din maşină, zâmbind nevinonat la refrenul promiscuu, nouă ne plăcea de nu mai puteam şi ne jeluaim de trist ce ni se părea, refrenul lui Ederlezi. Urmând ca mult după aceea să aflăm că e, de fapt, un cântec care celebrează venirea primăverii.

O altă surpriză (dar de data asta mult avantajoasă imaginii noastre) legată de Bregovic a fost atunci când am aflat că vocea masculină care rostea versurile din In the Deathcar, sau ale variantei  This is a Film, este a lui Iggy Pop. Iată-ne, aşadar, în Estul Apropiat al României, la vreo 10, 12 ani, ascultând un rău al punk rock-ului. O bilă albă, se înţelege, pentru noi.

Cel care a debutat (mai serios) într-o formaţie de rock şi a continuat, de-a lungul anilor ’70, să aibă un mare succes în fosta Iugoslavie, a avut o perioadă în care a cântat de unul singur, urmând ca de prin 1998 să fie mereu însoţit de Weddings and Funerals Orchestra,  o trupă formată din instrumentişti, un cor de bărbaţi din Belgrad, toţi îmbrăcaţi în frac, şi vreo 2, 3 bulgăroaice care rup microfoanele, cântând de durere sau de voie bună, după caz. Două apariţii notabile în orchestră sunt cele ale lui Ogi Radivojevic şi Alen Ademovic, cu care interpretează melodiile Tales and Songs from Weddings and Funerals. Colaborări reuşite a avut şi cu Ofra Haza (Elo HI) sau Cesaria Evora (Ausencia).

În ultimii ani, interesele lui Bregovic s-au diversificat, atingând mai multe zone etnice. Astfel, spre dezamăgirea unora dintre fanii săi (şi deliciul altora), a colaborat cu celebrul, la noi, Florin Salam (ducând la confirmarea valorică a cântăreţului prin, nu-i aşa, asocierea cu o autoritate internaţională). Mai reuşită e cea cu Gipsy King.

Dintre surprizele relativ recente, una dintre cele mai plăcute este featuring-ul dintre Bregovic şi Eugene Hütz, solistul de la Gogol Bordello. Dintr-o colaborare care parcă se cerea făcută (un sârb plimbat prin lume şi un ucrainian stabilit în america devine un must), a ieşit Be That Man (dată pe Radio Guerilla, spun cunoscătorii),  o piesă cu jemanfişisme masculine de tipul „fată dragă, fă ce vrei, eu rămân cum mă vezi”, cu subtile referinţe de cultură înaltă, în stilul obşinuit al lui Gogol Bordello (puţină psihanaliză nu strică în relaţia asta dubioasă) şi un refren care, dacă te prinde, greu te mai lasă.

Cu bune, cu rele, ăsta-i artistul, cu el defilăm, pe el dansăm la nunţi, plângem la înmormântări şi petrecem de ziua Americii.