Ioana Pârvulescu: Publicul e cel care validează sau nu un premiu

Am iniţiat un dialog cu Ioana Pârvulescu pornind de la recentul premiu de literatură ce i-a fost acordat de Uniunea Europeană. Este acesta un pretext de a discuta, degajat şi senin, despre ce înseamnă a fi european în România , astăzi. (Ioan Stanomir)

Ce înseamnă, astăzi, un premiu literar european?

Arată că şi România e în rândul lumii, că Uniunea Europeană nu e o simplă vorbă. Pe mine mă amuză să mă gândesc că Europa ne veghea şi pe vremea lui Caragiale şi, din fericire, ne veghează şi acum. Câte un Caţavencu spunea, atunci ca şi azi: „Să-şi vază de trebile ei Europa”. Puţin înainte de 1900, Europa era cu lorgnonul la noi (aşa era reprezentată în caricaturi), acum se uită cu ochelari foarte buni, în stare să vadă foarte departe: până la noi.

Pentru o „tânără” romancieră ca mine care a debutat acum 4 ani şi a ajuns abia la al doilea roman publicat, un premiu internaţional e foarte mult. Sunt o persoană care nu fac absolut nimic pentru cărţile mele, cu excepţia faptului că le scriu şi, de dragul editurii, le şi lansez. Surpriza e că ele, cărţile, fac, iată, foarte multe pentru mine. De aceea eu am încredere în ele mai mult decât în mine.

Orice premiu important e un ajutor pe mai multe planuri, iar unul european devine un fel de garanţie pentru ce ai făcut până aici. Frumos e că aceasta e şi intenţia declarată a premiului. Să-i ajute să devină mai cunoscuţi în micul nostru continent pe romancierii care-l iau, pe oamenii care au arătat în ţara lor că nu sunt cu totul lipsiţi de, cum să spun, cititori care să-i aprecieze. Însă a fi premiant, oriunde şi în orice timp, e şi o obligaţie – asta o spunea Constantin Noica într-o conferinţă radiofonică, dacă îmi aduc bine aminte. Eşti cumva constrâns să nu-i dezamăgeşti pe cei care au avut încredere în tine. Iar să nu dezamăgeşti Uniunea Europeană… se sparie gândul.

Poate contribui un premiu precum acesta la cristalizarea unei identităţi europene comune?

Premiul este gândit chiar în această idee. Dovadă că în fiecare an sunt premiaţi 12 autori din douăsprezece ţări europene, altele de la an la an. Premiul este decernat la Bruxelles şi, din câte am înţeles, autorii petrec câteva zile împreună, ca o echipă. Mie îmi pare bine că voi avea ocazia asta şi sunt curioasă de ceilalţi. Ţările de anul acesta sunt: Belgia, Bosnia-Herţegovina, Cipru, Danemarca, Estonia, Macedonia, Finlanda, Germania, Luxemburg, România, Slovenia şi Spania. Se pune accent pe traduceri, în aceeaşi idee a unei Europe în care să se facă schimb de idei şi, în cazul acesta, schimb de literatură. Asta e şi ceea ce a încurajat timp de atâţia ani Institutul Cultural Român, care, iată, a fost foarte european sub direcţia lui Horia-Roman Patapievici şi să sperăm că asta va face ICR şi în continuare, fără oprelişti şi fără cenzură. (Trec cu jenă peste „perioada Marga”).

Cum e privit/primit în ţară un asemenea premiu? Care au fost aici reacţiile?

Într-un fel, pentru mine, marele premiu a venit din ţară. Nu pot spune cât de bine a fost să simt că nu sunt lăsată singură, cu bucuria mea şi premiul meu cu tot. Cred că am mai spus-o, marea probă a prieteniei nu e „nevoia“, ca-n faimosul proverb, pentru că aceasta naşte milă. Încercarea prieteniei e, dimpotrivă, norocul prietenului, ceea ce poate isca sentimente distrugătoare. Aşadar aş modifica proverbul şi aş spune: prietenul la bucurie se cunoaşte. Prietenii şi cunoscuţii mei au trecut cu brio proba, am primit atâtea vorbe bune încât, dacă aş fi o fire mai slabă de înger (dar nu sunt), ar fi aproape periculos. Din fericire, sper că am destul umor ca să nu mi se suie la cap asemenea cuvinte, dar la inimă tot mi se suie. Ce vreau să spun e că cei de aici ar merita premiul european pentru prietenie, ar trebui să se inventeze. Eu li-l dau pe loc.

Premiile au statura premiantului.Ai scris, în lucrarea de doctorat, o istorie a premiilor literare româneşti. Cum le apreciezi?

De-a lungul anilor am observat un lucru: aşa cum se spune că Non idem est si duo dicunt idem, (Nu e acelaşi lucru când doi oameni diferiţi spun acelaşi lucru), s-ar putea zice şi cu premiile. Premiile au statura premiantului, adică pot fi mărite sau, mai ales, micşorate, când le ia cine nu trebuie. Acelaşi premiu poate însemna altceva de la an la an, şi publicul e în fond cel care validează sau nu un premiu – asta se uită mereu. E o probă aproape matematică, la care multe jurii ar trebui să vadă că n-au „calculat“ corect. Ceea ce nu înseamnă că juriile româneşti nu dau niciodată bine premiile, de-obicei însă la un premiat valabil, se strecoară imediat şi unul conjunctural. În plus, din păcate, uneori se dau şi lăutăreşte, fără să citeşti cartea. Dar asta s-a întâmplat o dată şi la Stockholm, în cazul Premiului Nobel (la Elfriede Jelinek), iar apoi, după ce a citit cartea, un membru al Academiei suedeze şi-a dat demisia. În România, e nevoie de o revoluţie ca să se dea numai premii valabile şi aşa a fost în 1990. Constatasem, în lucrare, că există, în toate timpurile, abonaţi la premii şi că ar fi nevoie de criterii mai ferme. În privinţa asta, Uniunea Europeană a reuşit să creeze un sistem de criterii de acest tip, ca să nu se dea premii doar „abonaţilor“.

Cum poţi să fii european, astăzi? Şi care ar fi sensul pe care îl dai tu acestei apartenenţe, pornind de la scrisul tău?

Cum să fim europeni? Nu pot să nu mă gândesc la sentimentul pe care-l ai pe aeroport, când ajungi la poarta spre Bucureşti, mai ales atunci când vii dintr-o ţară nordică şi-i priveşti pe-ai tăi cu ochiul străinului (eventual nordic): cei mai mulţi sunt oameni necăjiţi, arată rău, stau în poziţii ciudate, sunt îmbrăcaţi ori prea ţipător, ori alandala, cu enorme cumpărărturi făcute în ultima clipă pe aeroport, încurcând pe toată lumea, întârziind, sosind asudaţi, vorbind prea tare şi, în genere, nerespectând nici o regulă. Pe de altă parte, trebuie s-o spun: sunt oameni vii, cu reacţii, spontani şi veseli, cu un umor care face ca aşteptarea avionului sau a bagajelor să devină delicioasă. Te binedispune vorba lor, necăutată şi plină de un soi de înţelepciune. Mie îmi plac, dar mi-ar plăcea mult mai mult dacă s-ar face o medie româno-europeană: să rămână vii, spontani şi cu umor, dar să arate şi civilizat, să cunoască şi politeţea şi bunăvoinţa de tip european. Oare e chiar imposibil? Eu cred că, printr-o bună educaţie în şcoli, s-ar reuşi.

În ce mă priveşte, aş porni nu de la scrisul meu, ci de la bunicii mei, care toţi vorbeau măcar una-două-trei limbi străine. Bunicul matern spunea că eşti om de atâtea ori câte limbi ştii, iar soţia lui, mai practică, a încercat să înveţe esperanto (ştiu şi eu doar 3 cuvinte în esperanto). Bunicii ceilalţi fuseseră la una dintre expoziţiile internaţionale de la Paris şi iubeau franceza. Astfel că am crescut în cultul pentru limbile străine şi cu cărţi în mai multe limbi în bibliotecă. Cât despre cărţile noastre (nu spun ale mele), e limpede că europene sunt toate cărţile care „trec graniţa“ cu adevărat, adică sunt în stare să spună ceva şi altora. Iar asta se poate destul de simplu: omul e acelaşi peste tot, zi-i om „şi dă-i pace“, iar ceea ce îi place să citească unuia îi place şi altuia. Să fii european în scris înseamnă, pur şi simplu, să scrii bine. În privinţa asta nimeni nu are paşaportul european asigurat şi permanent. Eşti norocos dacă-l poţi avea măcar o dată.

Dar întrebarea asta mi-a amintit de o carte a unui eminent chirug, Profesorul Setlacec, pe care am citit-o înainte de a-mi scrie romanele: Medicina românească – Medicina europeană (1859-1916). Avea o dedicaţie care s-ar potrivi şi cărţilor mele, atât eseurilor, cât şi romanelor: „Tuturor acelor care nu ştiu şi acelor care nu vor să ştie că România a fost ţară europeană le ofer această carte”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *