Capitolul X
TELEGRAMA FRAŢILOR KARAMAZOV
De cîtva timp, milionarul clandestin simţea aţintită asupra lui atenţia neobosită a cuiva. Iniţial, părea ceva nedesluşit. Doar că i dispăruse sentimentul acela, obişnuit şi liniştitor, al singurătăţii. Apoi însă au început să apară simptome mai îngrijorătoare.
Într o zi, pe cînd Koreiko mergea ca de obicei cu pasul său măsurat la serviciu, chiar lîngă „Hercules“ îl opri un cerşetor obraznic, cu un dinte de aur. Călcînd pe şireturile de la indispensabili, care îi atîrnau la spate, cerşetorul îl prinse pe Aleksandr Ivanovici de braţ şi mormăi repede :
— Dă mi un milion, dă mi un milion, dă mi un milion !
După aceea, cerşetorul scoase o limbă groasă şi murdară şi începu să aiureze. Era un cerşetor obişnuit, pe jumătate idiot, cum se întîlnesc adesea în oraşele din sud. Totuşi Koreiko se simţi adînc tulburat cînd veni sus, în biroul său de la Serviciul financiar.
După această întîlnire, începură să se petreacă tot soiul de drăcovenii.
Într o noapte la ora trei, Aleksandr Ivanovici fu trezit din somn de o telegramă. Clănţănind din dinţi de frigul care îl apucase în răcoarea zorilor, milionarul desfăcu depeşa şi citi :
„Schimbată faţă contesa fuge iaz“.
— Care contesă ? şopti buimac Koreiko, stînd cu picioarele goale pe coridor.
Dar nu i răspunse nimeni. Poştaşul plecase. În grădiniţa din curte, nişte porumbei gîngureau pasional. Ceilalţi locatari dormeau. Aleksandr Ivanovici suci şi învîrti telegrama cenuşie pe o parte şi pe alta. Da, adresa era exactă. Numele la fel.
„Aleksandr Koreiko Malaia Kasatelnaia 16. Schimbată faţă contesa fuge iaz.“ Aleksandr Ivanovici nu pricepu nimic, dar se nelinişti atît de tare, încît arse telegrama la flacăra lumînării.
În aceeaşi zi, la ora şaptesprezece şi treizeci şi cinci de minute, sosi a doua telegramă :
„Şedinţa continuă stop un milion de sărutări“.
Aleksandr Ivanovici păli de furie şi rupse telegrama bucăţele bucăţele. Dar, în aceeaşi noapte, mai primi încă două telegrame fulger.
Prima :
„Încărcaţi portocale butoaie, fraţii Karamazov“.
Şi a doua :
„Spart gheaţa stop parada o comand eu“.
După aceasta i se întîmplă lui Aleksandr Ivanovici ceva foarte supărător la serviciu. Rugat de Cevajevskaia să înmulţească în gînd nouă sute optzeci şi cinci cu treisprezece, greşi, ceea ce nu i se întîmplase încă niciodată în viaţă. Dar acum nu i ardea de exerciţii aritmetice. Telegramele acelea trăsnite nu i mai ieşeau din cap.
— În butoaie, şoptea el, pironindu l cu privirea pe bătrînul Kukuşkind. Fraţii Karamazov. Curată porcărie !
Căuta să se liniştească cu gîndul că e vorba de glumele nevinovate ale unor prieteni, dar se văzu nevoit să abandoneze repede această ipoteză. Nu avea prieteni. Cît despre colegii de birou, aceştia erau oameni serioşi, care îşi permiteau glume numai o dată pe an : de 1 aprilie. Dar pînă şi în această zi a farselor amuzante, a păcălelilor nevinovate, făceau veşnic aceeaşi glumă sinistră : băteau la maşină o decizie falsă de concediere a lui Kukuşkind şi i o puneau pe birou. Şi de şapte ani în şir, de fiecare dată, bătrînul îşi ducea repede mîna la inimă, ceea ce i amuza grozav pe toţi. În plus, ei nu erau îndeajuns de bogaţi ca să şi cheltuie banii pe telegrame.
După telegrama în care cetăţeanul necunoscut înştiinţa că parada o va comanda el şi nimeni altul, veni o perioadă de acalmie. Pe Aleksandr Ivanovici nu l mai tulbură nimic timp de trei zile. Începuse chiar să se obişnuiască cu ideea că tot ce se întîmplase nu l priveşte, cînd iată că i sosi un plic gros, recomandat, care conţinea o carte intitulată Rechinii capitalişti, cu subtitlul : Biografii ale milionarilor americani. Altă dată, Koreiko ar fi cumpărat şi singur o carte atît de interesantă, dar acum se strîmbă de groază. Prima frază era subliniată cu creion albastru şi suna astfel :
„Toate marile averi de azi din America au fost strînse prin mijloace dintre cele mai necinstite“.
Pentru orice eventualitate, Aleksandr Ivanovici hotărî să întrerupă deocamdată vizitele la gară, unde îşi avea scumpa lui valiză. Era extrem de îngrijorat.
— Principalul e să provoci panică în tabăra inamicului, spunea Ostap, plimbîndu se prin odaia sa spaţioasă de la hotelul Karlsbad. Duşmanul trebuie să şi piardă echilibrul sufletesc. Acest lucru nu e chiar atît de greu de făcut. În definitiv, oamenii se sperie cel mai mult de ceea ce nu înţeleg. Şi eu am fost cîndva un mistic individualist şi ajunsesem în asemenea hal, încît oricine ar fi putut să mă sperie cu un simplu cuţitaş finlandez. Da, da. Cît mai multe lucruri de neînţeles. Sînt convins că ultima mea telegramă : „Alături de tine, în toate gîndurile mele“, i a produs omului nostru o impresie zguduitoare. Toate acestea sînt superfosfatul, îngrăşămîntul. Lasă l să se frămînte. Clientul trebuie obişnuit cu ideea că va trebui să dea bani. El trebuie dezarmat din punct de vedere moral, instinctele sale reacţionare, individualiste trebuie înăbuşite.
După ce rosti acest discurs, Bender se uită sever la subalternii săi. Balaganov, Panikovski şi Kozlevici şedeau cuviincios în fotoliile roşii de pluş, cu franjuri şi ciucuri. Se simţeau stînjeniţi. Îi zăpăcea viaţa pe picior mare pe care o ducea comandorul, după cum îi tulburau lambrechinele aurite, covoarele în culori vii de chimicale şi gravura Hristos înfăţişîndu se poporului. Trăseseră tustrei şi cu „Antilopa“ patru la un han şi veneau la hotel numai ca să primească instrucţiuni.
— Panikovski, spuse Ostap, ai avut sarcina să te întîlneşti astăzi cu clientul nostru şi să i ceri din nou un milion, însoţind această cerere cu un rîs de idiot.
— De cum m a văzut, a trecut pe trotuarul celălalt, răspunse Panikovski, încîntat de sine.
— Bine. Înseamnă că totul merge conform planului. Clientul începe să fie nervos. Acum trece de la nedumerirea tîmpă la frica fără motiv. Sînt convins că noaptea sare din pat şi geme de ţi e mai mare mila : „Mamă, mamă“. Încă puţin, o picătură, o ultimă atingere de penel şi va fi copt, bun de cules. Se va duce plîngînd la bufet şi va scoate de acolo farfurioara cu chenar albastru…
Ostap îi făcu cu ochiul lui Balaganov. Balaganov îi făcu cu ochiul lui Panikovski. Panikovski îi făcu cu ochiul lui Kozlevici şi, deşi cinstitul Kozlevici nu pricepuse absolut nimic, începu, la rîndu i, să clipească nu doar cu un ochi, ci cu amîndoi. Amicalele semne cu ochiul continuară încă multă vreme în camera de la hotelul Karlsbad, însoţite de rîsete, plescăituri cu limba şi chiar de hîţîneli în fotoliile roşii de pluş.
— Destul cu veselia, porunci Ostap. Deocamdată farfurioara cu bani se află în mîinile lui Koreiko, dacă într adevăr această farfurioară miraculoasă există.
După aceste cuvinte, Bender îi expedie pe Panikovski şi Kozlevici la han, poruncindu le ca „Antilopa“ să fie gata de plecare în orice moment.
— Aşadar, Şura, spuse el, cînd rămase singur cu Balaganov, de telegrame nu mai e nevoie. Munca pregătitoare poate fi considerată terminată. Începe lupta activă. Ne ducem acuşica să l vedem pe preţiosul nostru viţeluş îndeplinindu şi obligaţiile de serviciu.
Căutînd să meargă la umbra dinţată a salcîmilor, fraţii de lapte traversară grădina oraşului, unde jerba groasă a unei fîntîni arteziene se prelingea ca o lumînare, trecură pe lîngă cîteva berării cu vitrine de cristal şi se opriră în colţul străzii Mehring. Nişte florărese cu feţe roşii ca de marinar îşi scăldau marfa delicată în nişte lighene smălţuite. Asfaltul încins de soare sfîrîia sub picioare. Dintr o lăptărie cu pereţii căptuşiţi cu plăci albastre de faianţă ieşeau cîţiva cetăţeni, ştergîndu şi în mers buzele mînjite de chefir.
Literele groase ca nişte macaroane de lemn aurit, care alcătuiau cuvîntul „HERCULES“, sclipeau atrăgător. Razele soarelui sclipeau şi ele în geamurile uriaşe ale uşii turnante. Ostap şi Balaganov intrară în hol şi se amestecară în mulţimea de oameni aferaţi.
Ilf şi Petrov
Viţelul de aur
Traducere din limba rusă de Tudor Muşatescu şi Ion Mihail, revizuită şi adăugită de Magda Achim, editura Polirom,Iasi, 2012
reprodus cu acordul editurii
