1947, din vară până în toamnă. O istorie despre curaj şi singurătate.

Într-o zi de 14 iulie 1947, primul regim democrat- popular al României, condus de doctorul Petru Groza, aresta pe un mic aeroport din apropierea Bucureştiului, la Tămădău, un grup de periculoşi complotişti, pregătiţi să fugă în străinătate spre a-şi continua, alături de emigraţia reacţionară, opera de denigrare a realizărilor României eliberate de sub dominaţia burghezo-moşierească. În centrul acestei delegaţii de agenţi sabotori se afla nimeni altul decât Ion Mihalache, unul dintre fruntaşii Partidului Naţional- Ţărănesc.

Înscenarea de la Tămădău este doar primul act al unei drame de debutează în acest iulie 1947 pentru a- şi atinge punctul final, câteva luni mai târziu, în noiembrie. Mecanismul stalinist se pune în mişcare, iar ceea ce se realizează este un caz, clasic, de anihilare parlamentar- penală a opoziţiei ce supravieţuise alegerilor falsificate din noiembrie 1946. Pe data de 29 iulie, Adunarea Deputaţilor valida iniţiativa de dizolvare a Partidului Naţional- Ţărănesc , după ce , cu câteva zile înainte, decisese să ridice imunitatea deputaţilor acestuia. Drumul către procesul spectacol din toamna lui 1947 era deschis.

Din această vară / toamnă a lui 1947 ne mai rămân puţine imagini. În absenţa televiziunilor care să fi adăpostit analiştii chemaţi să condamne trădarea la ore de maximă audienţă, mărturiile acestui timp în care Partidul Naţional- Ţărănesc este lichidat asemeni unei asociaţii criminale se reduc la ziarele epocii şi la jurnalele de actualităţi. Se aude, pe acest fundal al sfârşitului de an 1947, sunetul noii lumi pe cale de a se naşte- o lume pentru care ura, fanatismul şi resentimentul sunt cărămizile pe care se ridică speranţele viitorului. Regimul totalitar impune o lectură a democraţiei ce exclude, programatic, pluralismul.

Din aceste urme ale unui trecut care pare să fie uitat de cei mai mulţi dintre noi, supravieţuiesc câteva imagini filmate ale procesului intentat conducerii naţional- ţărăniste. Sunt discernabile, în boza acuzaţilor, chipurile lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Există, ca un martor al justiţiei staliniste, un fragment din alocuţiunea pe care Iuliu Maniu o rosteşte, în faţa unui auditoriu ce vede în exterminarea sa judiciară chezăşia păcii şi prosperităţiii. Un domn în vârstă, fragil şi cu un aer de elaganţă retro, sfidează, cu calmul său, furtuna unei săli fanatizate.

Procesul Maniu – Mihalache este încheierea, tragică, a dezbaterii ce poartă asupra semnificaţiei curajului şi democraţiei în vremuri de cumpănă. Căci , spre a relua memorabila sintagmă a lui Nicolae Carandino, el însuşi inculpat în acest proces – spectacol, rezistenţa este prima condiţie a victoriei . Opoziţia, intransigentă, faţă de tiranie,prin reafirmarea dreptului la critică ca temelie a libertăţii este fundamentul viziunii pe care Iuliu Maniu şi Ion Mihalache o formulează, în cei trei ani care separă august 1944 de iulie 1947. Raţionamentul lor este de o simplitate vizionară- nici o societate decentă nu poate exista în afara criticii şi libertăţii. Acomodarea cu răul totalitar, indiferent de aparenţele seducătoare în care acesta alege să se înveştmânteze, nu este o opţiune. Curajul în apărarea libertăţii este răspunsul la trădare şi complicitate.

Este acesta un curaj asumat în condiţii cu atât mai dramatice cu cât el este însoţit de încercarea, nu mai puţin teribilă, a singurătăţii. În acea vară a lui 1947, se părea că toate vocile se ridică într-o imprecaţie a urii. Muncitori, ţărani şi intelectuali, uniţi în acest ritual al demonizării şi lapidării verbale. În jurul sălii de tribunal se ţese un văl de cuvinte care are culoarea sângelui. Procesul este o execuţie, iar cei din boxă sunt condamnaţi înainte ca totul să înceapă.

Şi dacă există o lecţie, îndepărtată, a acelui sfârşit de an 1947 ea se reduce la centralitatea libertăţii ,ca alternativă la compromisul dezonorant. Chiar şi atunci când totul pare pierdut, un om singur poate înfrunta injustiţia,iar demnitatea unei naţiuni fanatizate este răscumpărată de acei, foarte puţini, care ştiu preţul moderaţiei. Rezistenţa, înconjurată de solitudine, este încăpăţânată şi lipsită de speranţă. O rezistenţă care nu priveşte către ziua de astăzi, ci către un “ mâine “ care nu va întârzia să se nască. Negocierea cu răul şi cu barbaria, pare să spună celor de astăzi această rezistenţă întruchipată de Iuliu Maniu şi de Ion Mihalache, nu face decât să întârzie inevitabilul. În cele din urmă, pentru fiecare dintre oameni va veni o clipă a încercării libertăţii. Curajul de a fi singur în marea de ură este forma ultimă de asumare a demnităţii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *