Așa cum se știe, Germania este un caz paradigmatic prin modul care și-a gestionat trecutul dificil, traumatic. Germania unită a avut de făcut față unei duble poveri: memoria Holocaustului și a comunismului. Și a devenit un model pentru celelalte state postdictatoriale nu doar pentru că problemele cărora a trebuit să le facă față au fost imense, ci și pentru că le-a gestionat eficient, oferind rețete de bună practică. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității din România a fost construit instituțional luându-se ca reper Autoritatea Gauck.
Totuși, în România, exemplul german a devenit nu doar model, ci și mit. Iar un mit simplifică lucrurile, le idilizează, trece cu vederea eșecurile, neajunsurile, dezbaterile, schimbările în timp etc. Se observă acest lucru când se vorbește și despre denazificare, și despre comunizare, evocate ambele ca povești germane de mare succes.
În fața acestui tip de mitizare, nimic mai reconfortant decât să citești autori germani. De la ei nu vei afla că lucrurile au fost simple și frumoase, ci complicate și amestecate. Iar când mărturia vine de la un personaj de importanța lui Joachim Gauck, actualul președinte al Germaniei și creator al Autorității federale pentru studierea arhivei Stasi, atunci are o greutate și mai mare.
Gauck este în poziția să vorbească despre ambele trecuturi problematice. Născut în 1940, la Rostock, oraș răvășit de bombardamente în al doilea război mondial, ca fiu al unui ofițer de marină în armata lui Hitler, Joachim Gauck s-a confruntat de mic cu dificultățile memoriei istorice. La 11 ani, în 1951, tatăl său a fost ridicat de trupele sovietice de ocupație și deportat în Siberia, sub acuzații de spionaj lipsite de temei. Pornind de la propria experiența, Gauck observă și alte derapaje ale denazificării din zona estică a Germaniei: „cei mai mulți arestați au devenit în mod samavolnic victime ale regimului, au fost calomniați, denunțați din varii motive. Adesea era vorba de susținători naziști relativ secundari și pasivi, și, desigur, de adversari ai sistemului stalinist.” Gauck admite că „în curând aveam să devin imun la antifascismul sistemului”, dar, pe de altă parte, realiza și că „un tată-victimă îi îngreunează fiului aflat la pubertate dezbaterea problemelor”. Gauck a copilărit și s-a format într-o perioadă în care propagandei antifasciste oficiale îi erau contrapuse tăcerea privată și uitarea voluntară, așa numita „mentalitate a liniei groase” dintre prezent și trecut.
Mai târziu avea să constate cât de complicată era moștenirea memoriei celor două totalitarisme. Deși mai preocupat, ca urmare a propriei experiențe de viață, de abuzurile regimului comunist, pe care le-a confruntat cu obstinație de pe poziția de pastor luteran și militant pentru drepturile omului, Gauck a învățat din excesele denazificării. O spune clar: „Abordarea noastră după 1989 privind trecutul RDG-ului a fost mult mai ponderată decât cea din zonele din Germania de Vest marcate de trecutul nazist, imediat după război. Noi am renunțat la o «decomunizare» analogă cu denazificarea, așa cum au practicat-o de exemplu cehii, atunci când i-au îndepărtat pe membrii Partidului Comunist din Cehoslovacia din serviciul public.”
În România, ca parte a mitizării despre care vorbeam, modelul german este evocat ca punere în aplicare a unei formule radicale de decomunizare. Or soluția germană a fost un succes tocmai pentru că a adoptat o cale moderată, democratică. Este cunoscută butada disidentului est-german Bärbel Bohley: „Noi am cerut dreptate și ceea ce am primit a fost statul de drept”. Gauck se prezintă în Memorii ca un „fundamentalist democratic”, angajat totalmente în apărarea statului de drept. Poziție deloc comodă, care l-a pus de multe în situația de a fi acuzat că „a trecut de partea cealaltă”. Ca șef al Autorității care gestionează dosarele Stasi s-a opus atât ideii de distrugere integrală a arhivei, care avea adepți nu doar între nostalgicii comuniști est-germani, ci și între liderii vest-germani, cât și deschiderii nediscriminatorii a arhivei cerută de radicalii decomunizării, preocupat fiind de protecția datelor personale, de demnitatea victimelor și a terților pomeniți în dosare.
Gauck povestește în detaliu în Memorii cum s-a născut Autoritatea pentru dosarele Stasi, începând din noaptea unificării Germaniei, când a devenit șef peste o instituție care exista doar cu numele, până la construirea, în ciuda numeroaselor opoziții, a unei instituții cu mii de angajați calificați, cu proceduri bine stabilite, în acord cu legile și normele democratice, și cu un flux de activitate care a început să creeze beneficii publice.
Dincolo de obsesia pentru statul de drept, un alt lucru remarcabil se observă la Gauck: conștiința efectelor limitate. Fostul șef al Autorității pentru documentele Stasi nu prezintă activitatea sa și a instituției ca parte a unei cruciade morale menită să ducă la purificarea morală a Germaniei. El a știut de la început că, pragmatic vorbind, efectele vor fi limitate, dar a crezut întotdeauna în importanța reparației morale față de victime, în semnificația accesului acestora la propriul dosar și în utilitatea etică a devoalării către angajatori a numelor colaboratorilor și ofițerilor Stasi.
Mitul german face ca orice comparație între Germania și România să meargă invariabil în favoarea modelului german. Germanii au preluat repede controlul asupra arhivelor poliției politice, îmbinând expertiza vestică și determinarea estică, au reglementat accesul, beneficiind de voință politică, printr-o lege valabilă în linii mari și astăzi, și au alocat resurse care au permis ca numărul angajaților Autorității să ajungă la 3.300 de oameni și ca volumul de muncă să fie impresionant. În cazul României, CNSAS a fost construit mai târziu, cu o lege mai proastă, accesul masiv la documente a fost și mai târziu, iar volumul imens de muncă a rămas a fi gestionat de circa 230 de angajați. Cu toate acestea, CNSAS este o instituție care funcționează bine, este rutinată, are proceduri predictibile și creează la rându-i beneficii publice. Și există lucruri în plus față de modelul german: accesul cercetătorilor la documente este mult mai extins decât în cazul Autorității Gauck, colaborarea cu poliția politică este comunicată nu doar angajatorilor, ci și expusă public, fie prin trimiterea cazului în instanță, fie prin dezvăluirea informațiilor din dosar în preambulul adeverințelor (care ar merita mai multă atenție din partea presei și a opiniei publice).
