Seniorialã şi armonioasã, solid înscrisã în cercul de blocuri arhitectonice ce strãjuiau piaţă triumfalã — blindatã parcã împotriva oricãrei sfidãri din afarã de o patinã compactã ce se înnegura de la an la an, fãcând sã disparã stucaturile şi contururile —, casa din Rue de Tilsit l a primit la sânul marchizei sale apãrate de un înalt grilaj negru, asemeni refugiului la poarta cãruia bate alpinistul rãtãcit, dupã o halucinantã peregrinare printre avalanşe şi prãpãstii. Era cinci dimineaţa. Folosind cheia sa personalã, ca sã nu l trezeascã pe Sylvestre, Primul Magistrat intrã în vestibul şi aprinse lumina. În urma lui, Intendenta, ce venise tremurând şi tuşind de la Gara Saint Lazare, cu tot pardesiul ei cãptuşit cu vatelinã, ros de molii, cumpãrat în Bermude, se plângea de junghiuri, dureri în oase şi c o ţine pieptul şii cerea rom, sirop Tolú şi un pat. „Dã i din romul Santa Inés care a mai rãmas şi du o pe scara de serviciu, într una din camerele de la mansardã“, îi spuse Fostul (acum îşi spunea el însuşi Fostul, cu o crispatã ironie) lui Cholo Mendoza, care aducea valizele. Rãmas singur, privi în jur, observând cã se produseserã schimbãri în privinţa decorului şi a mobilelor. Acolo unde credea cã va gãsi din nou masa de caoba cu vase chinezeşti, floarea de fildeş, în al cãrei potir erau puse cãrţile de vizitã, sirena, învãluitã în propriile i plete, stând dintotdeauna lângã purpuria catifea a unei panoplii cu spade şi pumnale, dãdu peste goliciunea unor pereţi zugrãviţi într o culoare deschisã, fãrã alte podoabe, decât nişte ornamente de ghips, care, gândindu te bine, puteau fi considerate ca o foarte stilizatã vãluire de ape. Cât priveşte mobilele, o lungã banchetã cu perne de culoare aprinsã, poate aşa numita „culoare tango“, şi pe piedestale înguste, sfere, prisme şi romburi de cristal, înlãuntrul cãrora erau becuri electrice. „Nu e urât, dar înainte era mai distins, mai în ton cu locuinţa“, se gândi Fostul… Urcã la primul etaj, savurând mireasma de nogal lãcuit a treptelor, ce, prin permanenţa lui, desfiinţa o lungã, foarte lungã trecere a timpului. Luminile zorilor se proiectau, într un galben palid, în spatele perdelelor din salon. Demnitarul se îndreptã spre o fereastrã şi dãdu la o parte brocartul, ca sã priveascã piaţa. Acolo, magnific şi maiestuos, încremenit în obârşia sa fãrã egal, se afla Arcul de Triumf, cu Marseilleza cu gura deschisã, Tirteu înarmat, strigând, şi bãtrânul rãzboinic cu coif, urmaţi de copilul erou, cu coiţele în vânt. Acolo era înfãţişat, întru veşnicie, geniul unei Franţe carteziene, unica în stare sã fi dat naştere anticartezienei lumi închipuite, însufleţite, înãlţatã şi prãbuşitã de un corsican neverosimil, metec vrãjit, cu mãdularul fermecat de o mulatrã martinichezã, ce pornise sã şi piardã bicornul într un incendiu moscovit, pentru ca apoi trupele sale, împestriþate de polonezi şi mameluci, sã fie zdrobite de partizanii Popii Merino şi ai lui Juan Martín „El Empecinado“1. Dar în spatele celui ce contempla monumentul se aflau nişte tablouri care reprezentau, poate, cu mai multã fidelitate, spiritul Franţei carteziene. Se întoarse spre ele, aprinzând lumina. Şi ceea ce îl întâmpinã fu atât de neaºteptat, de absurd, de neconceput, încât se lãsã sã cadã pe un scaun, uluit, încercând sã înţeleagã…
Alejo Carpentier, “Recursul la metodă”, traducere de Dan Munteanu Colán, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, reprodus cu acordul editurii.
