29 iulie 2013
După ce, la 18 iunie 2013, responsabilitatea principală (the lead, în textele oficiale şi de presă americane) pentru chestiunile legate de securitate şi apărare a fost preluată cu mare pompă, în toate provinciile ţării, de către forţele militare afgane, multe dintre declaraţiile oficialităţilor de la Washington şi Kabul vorbesc despre o ţară în care eforturile făcute în lupta contra insurgenţilor talibani şi a membrilor reţelei al Qaeda conduc deja la rezultate pozitive majore (şi cumva ireversibile). Pentru a da doar un exemplu mai recent de optimism instituţional (excesiv, în opinia noastră), amintim aici faptul că, la 15 iulie a.c, generalul de brigadă german Heinz Josef Feldmann, purtător de cuvânt al ISAF, afirma, în cadrul unei conferinţe de presă care a avut loc la Kabul, chiar în clădirea comandamentului central al ISAF, că „inamicii Afganistanului au încercat să provoace ANSF, Forţele Naţionale de Securitate Afgane şi ceea am putut vedea până acum e faptul că ANSF au fost capabile să răspundă rapid şi să înfrângă inamicul în mod decisiv. Aceasta depăşeşte în mod clar aşteptările noastre şi suntem absolut siguri că ANSF sunt capabile să asigure securitate poporului afgan”. Evaluări de acest tip conturează, într-un fel sau altul, imaginea unui Afganistan care, până la sfârşitul lui 2014, atunci când marea majoritate a trupelor ţărilor NATO şi ale statelor partenere cu Alianţa Nord-Atlantică vor fi retrase din teatrul de operaţiuni afgan, va fi pe deplin stabililizat şi aproape complet pacificat.
Ce ne spun mai multe rapoarte ale SIGAR
Alte evaluări – care provin tot din surse deschise extrem de serioase – vorbesc însă despre un cu totul alt tablou al situaţiei generale din Afganistan. Există, de exemplu, în SUA, o instituţie numită SIGAR (Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction), structură a cărei misiune e să monitorizeze felul în care banii publici ai SUA sunt cheltuiţi în Afganistan, cu o preocupare specială pentru mărirea semnificativă a eficienţei folosirii resurselor financiare, ca şi pentru descoperirea şi prevenirea cazurilor de risipă, fraudă şi abuz. Un raport al SIGAR din iunie a.c afirmă, în termeni cât se poate de clari, că ministerul american al Apărării (Department of Defense – DoD) a alocat trei sferturi de miliard de dolari (mai precis 771,8 milioane USD) pentru achiziţionarea de aeronave destinate forţelor militare afgane, dar că ANSF pur şi simplu nu are, cel puţin deocamdată, capacitatea reală de a folosi şi de a întreţine elicopterele şi avioanele în cauză. Un alt raport al SIGAR, din iulie a.c., prezintă un tablou general al stării de securitate din Afganistan cu mult diferit de acela promovat de alte puncte de vedere oficiale. Aşa de exemplu, textul în cauză ne spune că dispozitivele explozive improvizate (aşa-numitele IEDs – Improvised Explosive Devices) sunt „arma preferată” a multora dintre insurgenţii afgani, precum şi că numărul de incidente cu folosirea de IEDs a crescut cu 42 % între 2009 şi 2011 (de la 9.300 la 16.000). În 2012, numărul de incidente cu IEDs a continuat să crească, atingând 17.000 (o creştere cu peste 6 % faţă de 2011). În acest timp, SIGAR constată că unele firme locale care-şi asumaseră, prin contract, obligaţia de a bloca, prin instalarea de grilaje metalice grele, accesul în conductele de scurgere a apelor pluviale care trec pe sub şoselele afgane fie nu au lucrat deloc, fie au lucrat de mântuială. Într-o singură provincie, 250 de astfel de grilaje nu au fost deloc instalate (sau au fost neglijent montate), dar contribuabilii americani au de plătit – pentru acest contract concret – cam un milion de dolari.
De ce astfel de chestiuni merită o discuţie foarte serioasă
Cum Afganistanul e tare departe de România – peste 4.200 de kilometri în linie dreaptă, în zbor fără escală, precum şi aproximativ 5.150 de kilometri pe şosea, prin Bulgaria, Turcia şi Iran – am putea, la prima vedere, să plasăm pe un plan secund (sau chiar terţ) orice discuţii referitoare la evoluţia stabilităţii şi securităţii în această ţară. N-avem, nu-i aşa – gândesc destui – de ce să ne îngrijorăm prea tare, chiar dacă nu lucrurile nu merg neapărat grozav în Afganistan, fiindcă însăşi distanţa uriaşă ne fereşte de riscuri într-adevăr serioase. În raport cu o astfel de abordare, merită să subliniem – şi anume foarte apăsat – cel puţin trei aspecte distincte: Mai întâi, NATO (care, să nu uităm, este principala garanţie de securitate şi apărare pentru multe state, între care şi România) operează în forţă în Afganistan de ani buni şi orice eşec semnificativ în stabilizarea şi pacificarea acestei ţări ar putea aduce o foarte gravă atingere manierei în care este percepută Alianţa pe arena internaţională. În al doilea rând, România a făcut eforturi majore în Afganistan, trimiţând acolo, ani în şir, efective militate numeroase şi înregistrând, de asemenea, notabile pierderi în luptă. Un eventual eşec al stabilizării Afganistanului ar însemna, între altele, şi că militarii români căzuţi la datorie în acestă ţară au murit degeaba (lucru complet inacceptabil pentru interesul naţional românesc, chiar dacă vorbim despre militari de profesie, care îşi asumă în mod voluntar toate riscurile meseriei armelor). În al treilea rând, o eventuală recădere a Afganistanului în haos şi instabilitate nu ar face decât să mărească mult riscurile cu care s-ar putea confrunta din nou lumea occidentală (cu observaţia că România este, împreună cu Bulgaria, la marginea de Est a lumii vestice şi, deci, pe o poziţie vădit expusă, geografic vorbind, în cazul unei eventuale re-amplificări a activităţilor de tip terorist întreprinse de radicali islamişti cu baze în Afganistan).
