Mâine a murit

V-ați gândit vreodată cum ar fi să nu mai existe ziua de mâine? Dar nu într-un mod apocaliptic idiot cu extratereștri care invadează pământul și tu urli de mama focului. Pur și simplu să știi că mâine a murit. Și că toate lucrurile pe care simți că te împovărează să le rezolvi azi: teme, lucrări, relații…

Simt că mâine mă împiedică să trăiesc. Mâine mă obligă să amân totul… la nesfârșit. Mâine este pentru mine infinitul ăla care nu se mai termină și mâine mă obligă să nu îmi pierd speranța… Îmi reproșez că îmi las emoțiile, fricile și sentimentele mele în grija lui mâine ca și cum mâine ar fi mama mea și aștept să mi le rezolve. Mama întotdeauna le știe pe toate și ea știe cel mai bine ce e mai bine pentru mine. De ce să mă chinui să tratez ceva ce nu pot? Mâine este mama mea, iar timpul este tatăl meu. Amândoi merg în aceeași direcție, amândoi mă obligă să-i urmez, amândoi mă alină… amândoi mă obligă să sper…

Dar azi… Azi îngrop ziua de mâine. Pentru că mâine mă oprește ca eu să trăiesc azi. Și dacă ar fi ca mâine să nu mai existe, speranța mea în viitor va muri. Și poate că e mai bine așa pentru că nu m-aș mai simți obligată să am mereu în gând un „ce-ar fi dacă?”. Azi… mi-e prea frică să trăiesc pentru că am doar o zi pe pământ și nu vreau să o dau în bară. Spre ce ar trebui să mă orientez? Spre siguranță, încredere, sănătate… spre dragoste? Dacă le greșesc? Dacă o să sufăr? Cine o să mă ajute? Mâine a murit. Dacă eu voi muri odată cu mâine și nu voi mai avea timp să trăiesc la timp? Tânjesc după părinții mei să-mi arate ce ar trebui să fac… după timp și după mâine… după speranță… nu îmi pot omorî încă speranța. Mai am nevoie de ea să cred că totul va fi bine. Să dau vina pe ea când știu că am greșit. Să mă comport ca un copil și să stric tot ceea ce prind în calea mea, jucându-mă… să aștept ca timpul tată să-mi vindece rănile și mâine mama mea să mă aline…

STAI! Totuși, am nevoie de ziua de mâine. Simt că nu mi s-au iertat greșelile atât de repede. Că nu am iubit suficient de mult, că nu am trăit suficient de mult… că azi… nu îmi este de-ajuns… devin lacomă după ceea ce nu am: după ziua de mâine. Am nevoie de ea ca să mă învețe să merg.. să nu mă mai rostogolesc de fiecare dată când încerc să pășesc singură.

Mâine a murit… Dar nu azi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *