La ce e rea îndoiala

Îndoiala este o cogniție care stă pe muchie de cuțit. Pe de o parte, este omagiul speranței, așa cum spunea Martin Du Gard, pe de alta, infectează și așază peste obiectul evaluării un spectru lipicios, de care e greu de scăpat. Ambele alunecări jonglează cu ideea de posibilitate. Este o diferență între cel care caută dovezi pentru credința în Dumnezeu și ateul care deține certitudini. Cea care mă interesează acum pune sub semnul întrebării însăși speranța. Să luăm, de exemplu, îndoiala de sine și popularul semn de egalitate între ceea ce suntem și ceea ce facem. Se ajunge greu la ideea promovată de cercetătorii cognitiviști care afirmă că avem valoare prin simplul fapt că suntem oameni și doar comportamentele sunt cele care pot fi apreciate ca fiind performante sau nu.

Mai mult decât atât, sunt oameni care caută involuntar indicii ale propriei incompetențe. Indiferent de modul în care au ajuns la această credință (de exemplu, sistemul educațional sau familia le-a repetat-o obsesiv până la introiecție), se poate observa o atitudine de autosabotaj. Aleg un servici care este mult sub propriile capacități, o parteneră de viață pe care nu o respectă etc. etc. Fiecare acțiune e pândită și sancționată la cea mai mică greșeală. Standardele aproape de perfecționism în ceea ce privește nivelul de realizare a unei activități se cuplează cu standarde minimale în ceea ce privește ceea ce cred că merită și, deci, ceea ce cer de la ceilalți. Acest tip de personalitate își construiește propriul iad cu perseverență, fără să înțeleagă că există moduri alternative de a înțelege și experimenta viața.

În ceea ce priveste îndoiala despre ceilalți, filmul lui Vinterberg, Jagten (Vânătoarea), oferă o imagine revelatorie despre modul de răspândire de tipul telefonului fără fir și gangrenarea în fapt. Vinterberg deschide larg capacul cutiei Pandorei și lasă să zboare monștri hâzi ai îndoielii, care se rotesc amenințător deasupra lui Lucas (Mads Mikkelsen), personajul principal. Suspiciunea despre pedofilie în cazul fetiței frustrate că nu i-a fost acceptată afecțiunea se transformă în certitudinea că toți copiii de la grădinița unde lucra Lucas au fost agresați sexual. Copiii se contaminează de la părinți, încep să fabuleze despre evenimente erotice petrecute în locații inexistente, adulții îi omoară câinele și îi refuză dreptul de a mai cumpăra alimente de la magazinul local, foștii prieteni se transformă în dușmani și ”acasă” devine un cuvânt beligerant. Tipul acesta de boală poate lovi pe oricine, se răspândește ca ciuma și victima îți găsește greu mântuirea. Nici punerea în drepturi de la final nu este vindecătoare. O dată lansate, zvonurile au propriul lor drum, oferă celorlalți pretextul și alinarea de a-și defula instinctele agresive, această tară fiind o potențială țintă pentru toți cei care o cunosc.

Sensibilitatea în fața pericolului (inclusiv cel închipuit) ne face predispuși la neîncredere când e vorba de valoarea și bunele intenții ale aproapelui și ale propriei persoane. E greu să păstrăm echilibrul prudenței, speranței și să avem mereu în față nu frica, ci dorința. Așa se explică multitudinea și frecvența crescută a tipurilor de anxietate care își bat joc de bunăstarea noastră emoțională. Dacă lipsa îndoielii este apanajul ignoranței, scepticismul care calcă în picioare orice happy end ne privează de dulceața bucuriei. Așa că îmi propun și vă propun să cultivăm o îndoială de calitate, ca o inflorescență a spiritului critic, și să încercăm să nu ajungem la ura de sine si de ceilalți, mergând pe drumul întunecat al dubiului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *