Dezghetul post-stalinist: Promisiuni, amagiri, deziluzii

La cateva saptamani dupa moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, incepea primul dezghet. Asa avea sa intre in istorie acea perioda de relativa relaxare, dupa titlul unei nuvele de Ilya Ehrenburg. Imaginea era a unui fluviu inghetat care intra intr-un anotimp insorit. Ceea ce parea pe veci paralizat incepea sa miste. La ordinul Kremlinului, micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, ii ceda lui Imre Nagy, pozitia de premier. Relativ marginalizat in perioada cea mai atroce, neimplicat in organizarea proceselor-spectacol, veteranul comunist Nagy anunta „Noul Curs”. In iunie 1953 avea loc insurectia din Berlinul de Rasarit. Urma arestarea si lichidarea lui Lavrenti Beria.

Se anunta o perioada de relativa calmare a furiilor staliniste. In aprilie 1954, Gheorghiu-Dej scapa de potentialul Tito al Romaniei care era Lucretiu Patrascanu. Inscenarea judiciara de la Bucuresti culmina cu condamnarea la moarte si executarea lui Patrascanu. In 1955, stalinistii de la Moscova si protejatii lor din Europa de Est reuseau o rau-prevestitoare regrupare. Rakosi revenea pe pozitia de premier, Nagy era blamat pentru „oportunism de dreapta”. In februarie 1956, Nikita Hrusciov rostea, in miez de noapte, „Raportul Secret”, unul dinte cele mai influente documente poltice ale secolului XX. Incepea ireversibila dezintegrare a monolitului comunismului mondial.

Romania in acel an era unul din statele cele mai controlate de cadrele staliniste, opuse dezghetului hrusciovist. Chiar si cei care l-au criticat pe Gheorghiu-Dej pentru abuzuri (ma gindesc la Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, pina la un punct Constantin Pirvulescu si Iosif Chisinevschi) fusesera total angajati in sovietizarea tarii. Ilegalistii nu erau de fapt un grup alternativ din perspectiva politica. Ei erau devotati cu trup si suflet cauzei bolsevice. Lucrurile erau cumva diferite intre intelectuali, mai ales in rindul tinerilor scriitori. La fel, mocnea revolta in mediile studentesti, mai ales la Bucuresti, Timisoara, Iasi si Cluj.

Conducerea PMR era constienta de faptul ca intelectualii (inclusiv unii fosti ardenti stalinisti) erau cei care conduceau revoltele din Polonia si Ungaria, ceea ce s-a tradus in intensificarea controlului de partid asupra vietii spirituale, exmatriculari si arestari de studenti, denuntarea unor scriitori ca „impacuitoristi”, „oportunisti”,„lipsiti de spirit revolutionar” etc O preconditie a revoltelor din Polonia si Ungaria (aceasta din urma transformata in revolutie) a fost scindarea la virf, tensiunea, chiar conflictul intre o factiune stalinista si una anti-stalinista. Este ceea ce a lipsit in Romania si Cehoslovacia, unde destalinizarile au fost superficiale, efemere si manipulative.

In Romania, Dej si-a acuzat adversarii din partid de hiper-stalinism. In Cehoslovacia, Antonin Novotny a spus ca Rudolf Slansky fusese principalul stalinist si ca, prin urmare, dupa eliminarea acestuia si a adeptilor sai, nu se punea problema unei regenerari a elitei hegemonice. In datele situatiei din Romania, cu echipa Dej la cirma, cu trupele sovietice pe teritoriul tarii, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o coagulare a inteligentsiei pe o platforma inspirata de directiile novatoare din Polonia si Ungaria, insa intelectualii (marxisti sau nemarxisti) erau prea inspaimintati si/sau regimentati pentru a testa asemenea strategii.

Mi-e greu de imaginat un regim comunist in Romania care sa sprijine Revolutia Maghiara. Chiar si in 1968, Ceausescu a sustinut independenta Cehoslovaciei, insa a avut rezerve esentiale privind linia de democratizare interna. Ceea ce insa nu implica obligatia excesului de zel, indirjirea comunistilor romani in condamnarea liniei lui Imre Nagy si colaborarea lor entuziasta cu „organele” sovietice.

Cine crede ca Valter Roman conversa la Snagov cu Imre Nagy, aflat acolo cu domiciliu fortat, pentru ca asa dorea el, se inseala amarnic. Toate aceste „discutii” aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea vointei de rezistenta a exilatilor maghiari si aducerea lor intr-o stare de abdicare morala necesara confectionarii unui proces-spectacol. „Mai intai vom stoarce de la la el toate informatiile”, afirma Dej in cercul sau intim, „apoi il vom spanzura de limba”. Imre Nagy a refuzat sa colaboreze cu anchetatorii, i-a sfidat cu demnitate. A fost spanzurat la Budapesta in iunie 1958.

Simplu spus, in intre 1953 si 1956, conducerea PMR a optat in favoarea conservarii modelului politic si economic stalinist, a despotismului politienesc, respingind orice tentativa de liberalizare interna. In aceasta privinta, Dej era mai aproape de Enver Hoxha, Mao, Novotny, Ulbricht si Thorez, decit de Tito, Gomulka (cel din 1956), Togliatti ori Nagy. Cultura politica a comunismului romanesc a fost asadar una a stalinismului impenitent.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *