Născusem marți și era deja vineri. Operație de cezariană. De dimineață mi-am pregătit bagajul, pentru că urma să cobor de la etajul de Terapie Intensivă. Gata. Un pas în plus. Cu o zi înainte făcusem exerciții de plimbare pe holul etajului de ATI. Stând în picioare, fără o sondă înfiptă unde nicio sondă nu ar trebui să fie înfiptă, te simți mai om.
Aveam încă mari dificultăți să mă întorc. Și să mă aplec. De ridicat din aplecare, nu apucasem să încerc, că de fapt nu mă puteam apleca deloc. În fine, cu sprijinul unei infirmiere, am ajuns în noua rezervă și am fost pusă în vârful patului. În cursul „instalării”, cumva, printr-o scăpare tremurândă a mâinii, agrafa subțire și albastră a ajuns jos. Pe mozaicul pestriț.
Eu nu știu să tolerez lipsa de control. Agrafa jos însemna că bretonul meu (și așa nespălat de o săptămână) face ce vrea el. Situație intolerabilă estetic, dar și practic: mă mânca fruntea de la el. Și face asta pe durată nederminată (după cum spuneam, eu nu mă pot apleca, așa că aveam nevoie de un agent al acțiunii ca să obțin iar agrafa).
În plus, în mintea mea lipsită de control asupra agrafei rogue, au început să se nască scenarii:
- Dacă adorm înainte să vină cineva, și nu o mai pot localiza la trezire? (agrafa albastră era foarte bine integrată în mozaic)
- Dacă vine o infirmieră ca să spele pe jos și prinde agrafa în hățișul mizerabil al mopului ei ciufulit? (gravitatea consecinței făcea să îmi devină indisponibilă și soluția simplă, respectiv să cer infirmierei agrafa).
În timp ce cugetam cu disperare la toate acestea, a apărut o domnișoară blondă. Un înger al salvării agrafei! Dar nu, până să apuc să scot o vorbuliță, îngerul meu a început să vorbească. Repede și mult. Se oprea câte puțin să-mi pună câte o întrebare cu răspuns scurt, si apoi relua.
Despre incontinența urinară (piși scăpat de sub control), despre mușchi și exerciții kegel (ține pișu, lasă pișu…). Cum să încep gimnastica după naștere. Cum să nu încep prea devreme… Să fi fost 10 minute, să fi fost 20? Nu mai știu. Încercam să prind o pauză suficient de mare ca să introduc în discuție și problema mea. Mă tot uitam la agrafă. Să nu uit unde e. Aș fi și ascultat, mai mult de politețe. Așa că îmi tot plimbam ochii când la ea, când la pământ. Era micuță și avea ochii albaștri. Și vorbea foarte repede. Nici vorbă de pauză.
Poate credea că sunt timidă.
Când a terminat, a făcut o pauză și apoi a spus zâmbindu-mi prietenos: „Aveți întrebări?”
„Da. Știți, mă scuzați că vă rog, dar eu nu mă pot apleca. Acolo jos e o agrafă albastră. Ați putea să o ridicați și să mi-o dati?”
