Receptarea critică este, în cazul Lenei Constante şi a textelor ei, mai mult decât o simplă formulă de curtoazie intelectuală. Fiecare rând pe care un exeget sau traducător străin îl aşterne este un omagiu adus destinului excepţional al cărţii înseşi. Un destin care face corp comun cu destinul unic şi tragic al unei întregi umanităţi,umanitate în numele căreia se ridică vocea de martor a Lenei Constante.
„Sunt pagini extraordinare, scrise de Lena Constante, pictoriţă şi scenografă româncă închisă în spaţiul unei celule de cinci metri pătraţi, unde timpul picură cu o încetineală care poate ucide sufletul şi mintea.
În cartea Lenei Constante, apreciabile sunt unicitatea mărturiei şi austeritatea în chip straniu poetică a stilului. Şi, după ce am isprăvit lectura, continuăm să auzim vocea acestei femei care a reusit să evadeze în liniştea propriei minţi: ce răzbunare splendidă asupra călăilor săi!”
(Marilia Piccone, „www.wuz.it” )
„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă.
În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o „scriere tăcută“, lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.”
(Angela Tarantino, traducătoarea ediţiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007)
„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări „în naraţiune“, reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari —şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.”
Ioana Bot
