Între memorie şi uitare, astăzi.
Am vorbit de multe ori despre relația aceasta, între memorie și uitare. Iar ca analistă a mentalităţilor (scriind despre suferința din închisori și lagăre – vezi teza mea de doctorat – „Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească”, publicată în două ediții -1998, 2005) a fost necesar să ating un asemenea punct. Răspunsul meu a fost nuanțat, fiindcă este imposibil un răspuns radical, un verdict sec. În urma experienței concentraționare filtrate moral, conștiința colectivă devine, vrând-nevrând, responsabilă etic. Responsabilă devine, însă, mai ales conștiința celui care citește și parcurge memorialistica de detenție. Sau așa ar trebui să stea lucrurile. Nu am un răspuns limpede. Poate că o parte din poporul român nu are ochi să vadă și urechi să audă sau poate e o chestiune defectuoasă legată de memorie, respectiv de memoria ororii!
Ce m-a captivat pe mine întotdeauna a fost următoarea chestiune: ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri ca să recupereze istoria recentă a României? E evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională, nu mai interesează neapărat astăzi şi nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei țării lor. Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Aceasta, însă, riscă să fie oțioasă, plictisitoare, uneori. Și atunci, de ce nu am putea avea o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justiţiară, revanşardă – pentru că nu despre asta este vorba aici; nu încercăm să facem vreun linşaj prin astfel de propuneri de memorie! Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare. Cam asta am încercat să fac și eu în romanul Un singur cer deasupra lor, prin personajele mele care sunt, unii, victime, alții, opresori, alții intermediari (sau hibrizi) între victime și opresori. Ori pur și simplu oameni obișnuiți.
Romanul şi trecutul traumatic.
„Un singur cer deasupra lor” este primul meu roman realist, întrucât până acum am publicat, ca prozatoare, doar proză fantastică și autoficțiuni (cele mai cunoscute cărți ale mele în acest sens fiind „Tricephalos „- 2002, „Nebulon” – 2005, „Nașterea dorințelor lichide” – 2007 și „Angelus” – 2010). Tocmai pentru că este un roman realist și nu mi-a fost la îndemână să-l scriu, am lucrat aproape un deceniu. De ce a durat atât de mult ? Pentru că știam că trebuie (și voiam) să fie o frescă a perioadei comuniste din România și pentru că nu aveam niciun motiv să mă grăbesc. Totul trebuia scris pe îndelete, după destulă cercetare, căci am lucrat pe multe cazuri reale care, unele, au necesitat documentare amplă. Studenții mei de la Jurnalism și Litere, cărora le predam un curs intitulat „Literatură și totalitarism”, și cu care am discutat în urmă cu vreo zece ani, la nivel mentalitar, despre Gulagul românesc, mi-au lansat provocarea să scriu o frescă despre istoria României în perioada comunistă. La început am refuzat amuzată, căci proza realistă nu era stilul meu, apoi am acceptat provocarea, treptat și curioasă dacă avea să îmi iasă un asemenea proiect. Cum am spus deja, nu m-am grăbit, nu m-am pripit, nu am impus vreo viteză de lucru pentru scrierea acestei fresce. Totul a decurs pe îndelete (în timp ce lucram și la alte cărți, fie ele de poezie, proză ori eseu). Apoi mai era ceva : nu mă interesa o carte revanșardă, justițiară, o carte unde tonurile să fie exagerate și extreme, exclusiv în alb ori negru. Ci cu totul altceva : voiam personaje verosimile, veridice, chiar și în cazul opresorilor, unde m-am ferit (cât am putut) să îngroș tușa și să înfățișez caricaturi (deși accentele grotești și absurde nu lipsesc din romanul meu). Toți oamenii aceștia (personajele mele) trebuiau să fie reali, în sensul în care cea dintâi care să creadă în realitatea și verosimilitatea lor – se cuvenea să fiu chiar eu, autoarea. Ce m-a interesat apoi a fost ca romanul meu să se adreseze tuturor generațiilor (tineri, maturi, bătrâni) și tuturor categoriilor sociale din România, cu o singură condiție – acest public să fie interesat de istoria României. Am structurat capitolele cărții ca pe niște noduri marinărești (am, cred, deși nu le-am numărat cu exactitate, vreo 40 de personaje, dacă nu mai mult, în fiecare capitol fiind angrenate atât victime, cât și opresori), intenționând o frescă narativă. Am stat și am migălit fiecare capitol, ca stilul să fie simplu și limpede, dar m-am folosit și de plăcerea mea de a povesti, de gurmenzia mea narativă (ca să zic așa).
Despre romanul comunismului şi al post comunismului.
„Un singur cer deasupra lor” nu va fi singurul meu roman realist, întrucât el face parte dintr-un triptic și diptic. Voi explica imediat de ce. În 2010, am publicat romanul „Angelus”, de factură fantastică, deși o satiră în același timp. Un roman despre postcomunism, dar în cheie fantastică, secondată de tenta unei parabole socio-politice a României actuale. Actualmente lucrez la un roman politic despre România postcomunistă, care, în mod previzibil, va fi un roman realist. Nu știu când îl voi încheia, l-am început în 2006 și, precum în cazul romanului Un singur cer deasupra lor, nu mă grăbesc. Dacă însă ar fi să țin cont de deceniul la care am lucrat la fresca de-acum și să gândesc o cronologie și un timp disponibil, e posibil ca prin 2015-2016 romanul meu politic despre postcomunismul românesc să fie gata, adică publicabil. Vom trăi și vom vedea. Oricum, ce voiam să spun este că fresca narativă despre comunism (de-acum) alcătuiește un diptic cu romanul politic despre postcomunism (la care lucrez și voi lucra în următorii ani). Iar acestui diptic i se adaugă – alcătuind un triptic – romanul Angelus (deși acesta este, majoritar, repet, de factură fantastică).
Da, nu aș fi crezut niciodată că voi scrie o carte și cărți realiste de proză. Am considerat întotdeauna că sunt o fantastă prin excelență. Iată, însă, că, prin „Un singur cer deasupra lor”, m-am uimit pe mine însămi.