Larry Watts şi Istoria centralizată a „eroismului“ antisovietic sub Dej şi Ceauşescu

Nu am mai povestit (în scris) acest fapt straniu. Dl Larry L. Watts – noul rock staral istoriografiei empatice cu Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu (priviţi doar ca doi eroi antisovietici) – îmi face „onoarea“ de a mă cita în cartea dumisale, intitulată Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (traducere din engleză de Camelia Diaconescu, Edit. Rao, 2011). Pe mine şi pe Vladimir Tismăneanu; amândoi suntem convocaţi în aparatul critic al cărţii (vezi p. 712, nota 1) cu lucrarea dedicată pontifului ideologic al comunismului românesc (Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Editura Humanitas, 2008). Prenumele meu este occidentalizat sub forma Christian, dar acesta reprezintă deja un detaliu care nu mai contează deloc (mai remarc faptul că Arhivele Naţionale Istorice Centrale sunt botezate Arhivele Naţionalede Istorie Centrală! – vezi p. 21).

Istorie centrală! Aici pare că e vorba de gura păcătosului; căci într-adevăr L.L. Watts nu se exprimă doar pe sine în această carte; nu numai poziţiile sale istoriografice, culturale, ideologice etc. sunt reflectate în tomul de aproape 800 de pagini. În lucrare se regăsesc şi Ioan Talpeş, poate şi Iulian Vlad şi alţi ofiţeri de securitate; de fapt, în volumul lui Watts sunt centralizate toate fantasmele legate de patrioţii Dej şi Ceauşescu, nu doar documente, mărturii, cărţi – adunate parcă unilateral pentru a servi tezei de la care se porneşte.
Veţi spune imediat – Simple erori materiale, care nu impietează includerea cărţii în bibliografia obligatorie, de concurs, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Să revin la contextul în care sunt citat. Watts vorbeşte despre o presupusă operaţiune a KGB şi StB contra lui Ceauşescu, derulată prin intermediul ambasadei cehoslovace la Bucureşti (cca 1979), citând în acest sens un raport în care se pomeneşte faptul că „printre persoanele care colaboraseră cu serviciile speciale sovietice şi cehoslovace erau tovarăşii Ghizela Vass şi Leonte Răutu“. „Pentru trecutul Ghizelei Vass – continuă de data aceasta LLW – de spionaj în favoarea Moscovei, vezi RGAPSI [corect:RGASPI – Rossiiskii Gosudarstvenîi Arhiv Soţialno-Politiceskoi Istorii] (…). Pentru Răutu, şeful Academiei de Partid «Ştefan Gheorghiu» (1972-1982 [1981, de fapt]), unde a exercitat o influenţă considerabilă asupra noilor elite ale partidului, vezi Vladimir Tismăneanu şi Christian [sic!] Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Bucureşti, Humanitas, 2008“ (L.L. Watts, op. cit., p. 712, n.1).
Mai întâi o chestiune de amănunt: de fapt, Watts citează (şi reproduce aproximativ dintr-) o notă din 20 august 1979, având informaţii cu valoare îndoielnică, referitoare la discuţiile unor ilegalişti cu privire la posibilităţile de schimbare a politicii externe a României (nota a fost publicată de Liviu Ţăranu în volumul Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii, 1978–1980, Bucureşti, 2009, p. 357-359).
Subliminal, se transmite cititorului mai puţin avizat că eu şi V.T. am fi de acord cu (toate) susţinerile lui Larry Watts. Dimpotrivă, în acea încercare de biografie a lui L. Răutu am subliniat mai degrabă contactele deschise ale şefului Direcţiei de Propagandă cu ideologia stalinistă, cu factori decizionali sovietici, îndeosebi din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (nu din serviciile speciale). Angajamentul totalitar al lui Răutu ţine de asumarea unei ideologii antidemocratice, nu e neapărat legat de presupusele subordonări faţă de NKGB/KGB/MGB etc. În cartea citată îl plasam, cel puţin până la finele lui 1981, alături de N. Ceauşescu, pe care l-a şi ajutat decisiv să-şi consolideze puterea (între altele, L. Răutu l-a atacat violent, anihilându-l, pe Constantin Pârvulescu, contestatarul secretarului general al PCR la Congresul partidului din 1979). Mai stă în picioare ipoteza că cei doi (Vass şi Răutu) chiar ar fi fost în stare să se pună în serviciul sovietic la 1979?
Pe mine – spre deosebire de factorii decidenţi de la Facultatea de Istorie – mă sperie această unilateralitate care se vădeşte în cartea dlui Larry Watts. Adică un Gheorghiu-Dej privit doar prin prisma distanţării de Moscova; la fel şi Ceauşescu. De fapt, toată teoria războiului clandestin mi se pare aiuritoare. La fel, pe baza arhivelor, a memorialisticii şi a literaturii secundare se poate vorbi de cooperarea româno-sovietică – în probleme militare, politice, economice, de spionaj („problema catolică“) – chiar şi în intervalul vizibilei distanţării (1960–1989); depinde cât de mult tragem de „elasticul“ documentului interpretabil. Paradoxul face că în anii 1980 Ceauşescu şi-ar fi dorit mai multă implicare sovietică (în Polonia, pentru stoparea declinului comuniştilor de la Varşovia; în Afganistan, pentru a nu ceda în faţa „imperialismului“ occidental). Până la urmă, sovieticii lui Gorbaciov au cedat, nu au făcut precum dorea Ceauşescu. Poate de aici dl Watts va trage concluzia, într-un previzibil volum 2 din Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… (care să acopere intervalul 1978–1989), că prin astfel de poziţii se confirmă… antisovietismul lui Ceauşescu. Staţi liniştiţi: după cum se prefigurează lucrurile în România astăzi, la Facultatea de Istorie şi volumul 2 va deveni obligatoriu pentru studenţi, masteranzi şi candidaţi la posturi didactice universitare.
Am însă câteva întrebări pentru toţi susţinătorii dlui Watts. A fost sistemul concentraţionar din RPR, din timpul lui Gheorghiu-Dej, doar un fel de notă de subsol? Cum rămâne cu trecutul stalinist şi prosovietic al lui Ceauşescu însuşi? A existat cu adevărat în România o destalinizare reală? Chiar era nevoie de o intervenţie sovietică în România pentru a menţine un regim marxist-leninist la Bucureşti?

Un comentariu

  1. Pingback: Naţional Comunism la Facultatea de Istorie?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *