2 mai 2011, în zori

Cum se vor fi simţit cei din echipajul bombardierului Enola Gay care au pulverizat câteva zeci de mii de vieţi într-o clipă lăsând altele în ruină? Nicio clipă misiunea lor nu a fost socotită lipsită de patriotism sau neîndreptăţită şi în acest mod S.U.A. a forţat capitularea Japoniei după ce fusese atacată prin surprindere la Pearl Harbour. Tot prin surprindere a fost atacată şi pe 11 Septembrie 2001, atac soldat cu aproximativ 3000 de victime, iar filmul debutează cu redarea înregistrărilor emoţionante ale câtorva convorbiri cu cei aflaţi în WTC şi care aveau să moară în curând. Ceea ce urmează, o scenă de tortură în mai multe reprize, pare să constituie contrapunctul justificativ a ceea ce a reprezentat multipla dramă a celor ucişi şi a familiilor lor, însă întrebarea tulburătoare rămâne agaţată de conştiinţa spectatorului. Cât de justificată este tortura chiar şi atunci când urmăreşti liderul celei mai mari organizaţii teroriste, pe faimosul bin Laden?

Filmul ne pune în faţa acestei dileme, ba mai mult, a recunoaşterii implicite că au existat mai multe centre speciale, în afară de Abu Ghraib, unde membrii captivi ai reţelei au fost torturaţi pentru a obţine informaţii preţioase. Cu alte cuvinte, tortura a devenit parte a sistemului celei mai democratice ţări din lume, unul din instrumentele culegerii de informaţii, deşi nu toate informaţiile obţinute în acest fel au condus la lichidarea liderului Al Qaaeda sau ale altor lideri importanţi. Scenele de tortură reprezintă întrucâtva şi iniţierea Mayei (Jessica Chastain), o ambiţioasă analistă CIA, în vastul teatru de operaţiuni desfăşurat de agenţie. Tortura asociază durerea fizică cu umilirea şi cu recompensa într-un calculat joc psihologic al dozărilor. Ulterior, Maya vizionează sute de casete cu interogatorii intensive, într-o operaţiune de documentare la care scopul propus o trimite. Dan (Jason Clarke), cel care conduce interogatoriile, o iniţiază întrucâtva, însă reculul emoţional pe care-l simte şi pe care i-l putem citi pe chip nu o alungă din camera de tortură.

Kathryn Bigelow îşi construieşte personajul pornind din acest punct limită, de la acest test neechivoc de autocontrol. În mod evident, acest personaj feminin se încadrează în tiparul femeii puternice, femeia americană competiţionând în aceeaşi ligă cu bărbaţii cei mai puternici, de la secretari de stat precum George (Mark Strong) la agenţi CIA sau membri ai trupelor speciale. Singura femeie care îşi mai face apariţia în cadru, Jessica (Jennifer Ehle), este aruncată în aer de un terorist pakistanez într-o operaţiune care ar fi trebuit să-i furnizeze informaţii esenţiale. Putem observa din puţinele discuţii intime că Maya nu are o viaţă personală şi nici nu pare să îşi dorească una. Tot bagajul emoţional şi social a fost evacuat din existenţa sa în afara unui scop care se transformă într-o obsesie, distrugerea lui bin Laden. Dacă ţinem cont că acest scop este urmărit cu obstinaţie pe durata a 10 ani putem înţelege în ce măsură el a devenit însăşi existenţa şi raţiunea de a fi a personajului. Nu există nicio încercare a unuia dintre bărbaţii aflaţi în preajma ei de a-i face puţin curte, Maya respinge cu demnitate o propunere de socializare sugerată de cealaltă agentă. Nu o putem vedea nicio clipă părăsind încordarea profesională pentru ceva personal, niciodată nu o sună cineva să o invite la un restaurant etc. Kathryn Bigelow îşi înarmează continuu personajul cu virtuţile unui profesionist exemplar, îl upgradează pentru a-l transforma în vânătorul perfect capabil să reziste 10 ani aşteptând clipa. Relevantă în acest sens este întâlnirea cu şeful CIA care o întreabă ce alte realizări are în anii care s-au scurs, iar Maya îi răspunde sincer: „Niciuna”. Iar şeful citeşte corect în răspunsul ei mărturia unei supreme abnegaţii, a unui jurământ de castitate al profesionistului pursânge. Recunoaştem întrucâtva modelul din ceea ce ne propune şi filmul său anterior, The Hurt Locker (2008), construit în jurul unui singur personaj, sergentul James, un genist pentru care meseria a devenit o a doua natură încât tot ceea ce se întâmplă pare să ruleze într-un film paralel, într-un timp îngheţat de aşteptarea unei deflagraţii care să măture tot universul. Ambele personaje posedă acelaşi tip de hybris, prin care este depăşită zona devotamentului personal, a angajamentului profesional, pentru a intra într-una a posedării, a obsesiei şi de ce nu, chiar a unei nebunii controlate. Un regizor rus ar fi relevat aici reflexele dostoievskiene ale unui demonism ideologic, a unor rafinate fanatisme, a unor suflete pierdute, însă morala protestantă nu are în diapazonul său afectiv astfel de sunete. Mariajul cu profesia, loc comun în cinematografia americană, este dus aici până la ultimele consecinţe: castitatea profesionistului de cursă lungă, călugăria birocratică. Maya face parte din categoria extrem de rară de personaje pozitive care îşi hrănesc obsesia cu propriul lor trup, pentru care totul nu reprezintă decât o extensie a acestei obsesii. De fapt, nu există relaţie mai personală decât aceea pe care o are cu Osama bin Laden, cea între vânător şi vânat, o relaţie pe care distanţa şi discreţia teroristului dat în urmărire generală nu o face mai puţin intensă. Odiseea prinderii lui bin Laden, transcrisă asemeni unui jurnal, o are ca eroină principală pe această femeie intrepridă, iar regizoarea o construieşte ca eroină de epopee cu acest hybris profesional. În acelaşi timp, Kathryn Bigelow are abilitatea de a se ţine la distanţă de personaj, de a-l urmări în mişcările sale vii, însă toate circumscrise cercului profesional încât ai impresia că la finele unei zile de lucru Maya nu pleacă niciodată acasă. Abia aici această mitologie feministă scârţâie şi refuză personajului capacitatea de a fi inconsecvent, contradictoriu, uman. Cinismul unei Real Politik americane pare modest în raport cu încăpăţânarea profesionistului deplin care îşi face din sarcinile de serviciu propria existenţă. În definitiv, acest ascetism o pregăteşte pe Maya pentru misiunea aproape imposibilă pe care şi-a propus-o. Emoţia se declanşează în faţa cadavrului lui bin Laden, însă ea este legată de sfârşitul propriei existenţe de vânător, de sfârşitul unui scop. Ulterior, în avionul Hercules care o preia ca unic pasager rămâne în suspensie răspunsul la întrebarea pilotului, „Unde doreşti să mergi?”, un fel de „Quo Vadis?” cu iz filozofic.

Încotro să te îndrepţi când scopul suprem al existenţei tale a fost atins? În mod obişnuit aici este inserată ca în basme recompensa care înseamnă în primul rând promovare ca recunoaştere a meritelor. Din fericire, Kathryn Bigelow nu apelează la acest clişeu obosit, deşi prezenţa avionului cu cel mai mare tonaj al armatei americane pentru un singur pasager care are dreptul să-şi aleagă orice destinaţie pofteşte nu este tocmai o sugestie fină. Într-un fel, atingerea scopului nu reprezintă numai apogeul carierei sale, ci îi goleşte Mayei viaţa de singurul punct de sprijin.

Ce-ar mai fi de spus? Virtuţile regizoarei americane sunt puse în act în descrierea raidului asupra locaţiei unde se află bin Laden. Scena creează impresia de conectare directă, de prezenţă la faţa locului, de deplină autenticitate, cu atât mai mult cu cât ceea ce ţine de tehnica militară nu obnubilează emoţia şi imprevizibilul, precum uciderea soţiei unuia dintre liderii al Qaeda, persuadarea unui copil pentru a obţine confirmarea identităţii lui Osama bin Laden. Filmul lui Kathryn Bigelow este departe de a fi unul controversat în ciuda directeţii cu care regizoarea arată ceea ce nu ar trebui arătat. Este mai degrabă o formă de onestitate asumată, războiul cu facţiunile teroriste arată aşa şi nu altfel, dificultăţile reclamă adeseori soluţii excesive şi acest fapt se prezintă ca atare. Aceste metode nu rezolvă dizolvarea celulelor teroriste mai mult decât o fac inteligenţa şi abnegaţia însă ele sunt parte din sistem. Un secretar de stat cere nici mai mult nici mai puţin decât „ţinte”, undeva mai sus jocul se joacă cu alte strategii. Însă miza esenţială a filmului o constituie individiul, cel care poate schimba cursul jocului, cel care găseşte soluţia într-un hăţiş de evenimente, cel care asumă riscul într-un mod inteligent. Într-un fel, regizoarea îşi construieşte eşafodajul în jurul unui singur personaj pe care-l sacrifică într-un mod subtil confiscându-i existenţa în virtutea unei misiuni exemplare. Nimeni nu-l va întreba vreodată dacă merită. Osama bin Laden a fost ucis pe data de 2 mai 2011, în zori. Este ceea ce istoria reţine.

 

Acest articol apare publicat şi în „România literară”.

Tags: ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *