De la bun început[i], Lumea secretă a nomenclaturii nu pare a fi în mod cu totul decisiv o căutare a timpului pierdut, deși Vladimir Tismăneanu însuși va fi primit în varii ocazii calificativul măgulitor de ” proustian”. Volumul cade sub specia memoriilor, dar o face cu o notă de originalitate care merită o aplecare mai atentă. Cred de la bun început că Vladimir Tismăneanu nu poate fi înțeles doar din această carte sau din textele autorefrențiale postate de-a lungul timpului, ci doar în contextul mai larg al întregii sale frământări intelectuale, de la Noua stângă și Școala de la Frankfurt, trecând prin Mizeria utopiei, Reinventarea politicului, până la Stalinism pentru eternitate și The Devil in History. Volumul de față nu este portretul cu P mare al autorului, ci un moment de repaus și maturitate, dar și, deopotrivă, de reflexivitate și autoevaluare contextuală. De altfel, parte din Lumea secretă reprezintă o punere laolaltă a unor texte publicate pe parcursul ultimilor doi ani, pe aceeași temă – nomenclatura.
Pe de-o parte, putem spune că – dacă e să insistăm în paradigma proustiană – madlena profesorului Tismăneanu este reprezentată tocmai de continuitatea elitelor vechiului și noului regim care a făcut ca, după 1989, mulți din clasa nomenclaturii să strălucească ostentativ pe scena vieții publice românești. Nu toți, dar suficienți! Autorul vede continuitatea, o constată, apoi o rememorează. Timpul în care se întoarce nu este o capsulă moartă, chihlimbarizată, ci timpul unei continuități istorice. Este în fond o memorie involuntară stârnită de un trecut foarte „alive and kicking”. Vladimir Tismăneanu nu rememorează o lume dispărută, ci una care s-a contopit, prin varii mistificări și procese de tranzitivitate, cu prezentul. Simbolic, sau din contră, explicit-fizic! Personajele lumii secrete, stinse sau, din contră, încă vii, reprezintă declanșatorul involuntar al unei memorii personale și subiective. De altfel, profesorul Tismăneanu nici măcar nu pretinde că depănează exhaustiv sau că o face irevocabil, ci că o face onest, prin prisma propriilor contiguități cu referențialul.
Pe de altă parte, Lumea secretă nu este doar o frescă a unor oameni și locuri, ci și o sociologie implicită a unor mecanisme și instituții. Nu doar un album de familie, ci și un efort de redare a funcționalității aparte a regimului comunist. Unul din multele lucruri pe care le înveți când scrii despre istorie este și faptul că drama istorică nu rezidă într-un simplu eveniment consemnat cronicărește, ci într-o întreagă gamă de trăiri particularizate. Vladimir Tismăneanu are, concomitent, avantajul și dezavantajul de a fi trăit în vâltoarea dramei totalitare, paradoxal absorbit in în deplina ei alteritate. Sortit ei, dar și împovărat de această „apartenență”, autorul își înțelege efortul anamnetic inclusiv în cheia unui exercițiu necesar de dezvrăjire ideologică. Vorbind – invocându-l pe Ken Jowitt – despre „castelul medieval baricadat al comunismului de tip sovietic”, el arată nu doar cum a fost posibil, ci și de ce nu trebuie să mai fie posibil. Tocmai de aceea, în chip de prim corolar, efortul lui Vladimir Tismăneanu-memorialistul trebuie înțeles în deplinătatea profilului său public și intelectual post-decembrist, de om care deconstruiește, pas cu pas, oroarea totalitară. Și departe de a fi un nou Pavlik Morozov (aș cum nu puțini s-au pripit să-l eticheteze, fie cu prilejul condamnării oficiale a regimului în decembrie 2006, fie cu ocazia oricărui text mai intim, autoreferențial), Vladimir Tismăneanu înțelege să trateze principiile cu egală măsură, dincolo de subiectivisme și relativisme morale. De altfel, autorul explică și se explică mai mult decât cumsecade, încercând odată pentru totdeauna să arate derizoriul acuzațiilor de paricid simbolic care au marcat de atâtea ori în ultimii ani eboșele publice ale detractorilor săi.
Vladimir Tismăneanu, produsul fortuit al lumii secrete despre care face vorbire, nu pare a suferi nici măcar o secundă de ipocrizie sau rea intenție. Din contră (și aici pot fi urmărite și confirmate toate intervențiile publice ale autorului), el recunoaște constant meritele și marcajul profesional al unor figuri publice contemporane (copiii nu sunt imaginea indelebilă a părinților), dincolo de orice descendențe întâmplătoare. Este, de fapt, ceea ce își aplică lui însuși: o lupă de obiectivitate, dublată de un set de principii imuabile. Părinții și copii (titlul întrevăzut inițial al cărții) nu mai au legături ombilicale, sau spirit de castă, ci adevărate și necesare axiologii distincte. Vladimir Tismăneanu însuși oferă în carte numeroase exemple de divorț ideologic pe linie familială, nu trebuie insistat mai mult. Ceea ce poate deranjează, în fine, la Vladimir Tismăneanu (și așa pare a fi fost în ultimii foarte mulți ani), este tocmai această dezicere principială de folclorismele comune ale corbilor care își menajează ochii (corvus corvo oculum non eruet). Eufemistic vorbind, nu există o vină a copiilor în a avea anumiți părinți, dar este cu siguranță meritul celor care, odată divorțul ideologic produs, aleg să spună lucrurilor pe nume. Din păcate, în România corbilor, acest tip dureros de adevăr este uneori confundat cu delațiunea…
Când alege să publice Lumea secretă, Vladimir Tismăneanu nu o face pentru a intra în vreo categorie selectă de memorialiști. Desigur, el consimte, plin de erudiție, să jaloneze tot acest efort anamnetic cu referințe similare, dar în mod foarte clar, autorul nu este nici Czeslaw Milosz, nici Vladimir Nabokov, nici Sándor Márai, sau Gregor von Rezzori: el este pur și simplu Vladimir Tismăneanu, un pasionat al biografiilor și istoriei totalitarismelor. O face în sens dublu – pentru a-și explica și puncta onest originile și resorturile, dar și pentru a demasca articulațiile ezoterice ale unei lumi aparent apuse, însă care insistă să subziste chiar și astăzi, prin personaje, moravuri, ori varii legături mai mult sau mai puțin obscure. În fond, un atât de necesar „who’s who”, care cam lipsea din păcate din istoriografia românească (sens larg) postdecembristă, fie din false pudibonderii, fie din interese politice ori de altă natură, fie din ignoranță, fie – în fine – din diversele idiosincrasii cu care aleg să opereze mulți hermeneuți ai lumii secrete a nomenclaturii (sens comun). Avem, desigur, câteva piese din același puzzle (Stalinism pentru eternitate, secțiunea de biografii a Raportului comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, Dicționarul membrilor CC al PCR), dar Lumea secretă merge cu mult mai departe și interconectează magistral toate aceste biografii, dându-le prin contextualizare un sens mai profund.
În acest peisaj, așa cum este el dat, chiar și a tăcea asupra unor subiecte ar fi un gest iresponsabil. Vladimir Tismăneanu alege în schimb calea sa originală, și pentru cei care îl cunosc mai abitir (fie personal, fie din lecturi), ea este calea unei dări de seamă absolutamente necesară. Același autor, departe de a încerca să-și escamoteze în vreun fel filiațiile, alege să facă din experiența sa personală punctul de plecare al studiilor sale despre totalitarism. Și poate că într-un deplin exercițiu de onestitate cu propriul sine de cititor-spectator (dacă este posibil), nu ai cum să nu rămâi măcar pansiv în fața acestui adevărat exercițiu asumat de intimizare a istoriei.
Prin toată această perdea densă de personaje (locatarii unei lumi apuse, dar nu dispărute), străbate când și când autorul însuși, copil sau adolescent, martor direct sau doar ascultător intrigat al poveștilor altora. Dar spre deosebire de Sartre și Cuvintele sale, Vladimir Tismăneanu pare a alege să rememoreze în cheia inocenței acelor timpuri, prin ochii mai indulgenți ai celui care descoperă o Lume Nouă – copilul Vladimir. Cu toate acestea, textul este marcat uneori de intervenții lucide în care autorul își asumă opinii tranșante (de maturitate) care sparg adânc această cvasi-feerie a burgheziei roșii (de pildă, episodul accidentului aviatic din noiembrie 1957 în care Grigore Preoteasa își află sfârșitul – autorul nu își poate reprima aici o mică digresiune imaginativă cu privire la soarta comunismului românesc în eventualitatea în care Nicolae Ceaușescu, doar rănit în eveniment, ar fi avut soarta lui Preoteasa).
În afara propriei contiguități cu personajele biografice și a propriei sale raționări, autorul utilizează alte două grile de lectură: ochii părinților săi! O face, pe de-o parte, pentru că în mod cât se poate de natural primele note interpretative asupra vieții îi sunt oferite de către aceștia; pe de altă parte, pentru că legătura sa ombilicală cu lumea secretă a fost posibilă tocmai prin Leonte și Hermina. Alteori, prin sensibilitatea observațiilor, parcursul memorialistic al lui Vladimir Tismăneanu îmi aduce aminte de Toba de tinichea a lui Günter Grass. Avem în față, într-adevăr, nu doar o colecție importantă de personaje istorice animate și o sociologie a unui grup, ci și o narațiune înduioșătoare, cvasi-literară, despre devenire și facerea istoriei la firul ierbii. În subsidiarul acestei fresce impresionante, aflăm și lucruri de un detaliu altfel tainic: filmele care rulau în epocă, locurile de vacanță, cărțile copilăriei, muzica unor case și oameni, tabieturi și moravuri de grup sau individuale. Autorul le adună pe toate, calm, în același mănunchi de amintiri, cu migala de colecționar a unui Jonathan Safran Foer în Everything Is Illuminated.
Avem așadar în față o colecție de amintiri în care experiențele marginale se întrepătrund izbutit cu evenimentele-mari, cu acele master-narațiuni cu care eram deja familiari. Reminiscențele, sau, dimpotrivă, amintirile vivante ale autorului nostru ne fac, într-un fel anume, să reflectăm la propria noastră condiție existențială. Odată cu acest tip de scriitură, există la cititor tentația de a se identifica afectiv cu autorul, de a se pune pe sine, problematizant, în situații și contexte pe care nu le-a trăit, dar pe care le-ar fi putut trăi. Vladimir Tismăneanu, involuntar sau nu, face tocmai acest lucru: ne propune să intimizăm cu propria sa istorie, cu destinele și traseele celor care, într-un fel sau altul, au marcat destinul României în ultima jumătate a secolului trecut. Portretele care încheie volumul (nu puține), sunt o probă în plus pentru acest gest de intimizare. Găsim în schimb aici un Vladimir Tismăneanu mult mai direct și mai tranșant, pătruns de epitet și de verb, un entomolog auto-asumat gata să-și claseze subiecții pe categorii și specii. Aceeași intimizare a istoriei îi permite de altfel acest gest. Lumea secretă a nomenclaturii pare a fi o pasăre extrem de rară în peisajul memorialistic autohton, un fel de reconstrucție aproape copleșitoare a ecologiei unei clase sociale ferite de lumină. Senzația pe care mi-o lasă, în fine, cartea este că – poate doar asemeni lui Vladimir Nabokov – autorul Lumii secrete nu trebuia să aparțină vreunui grup anume (în pofida fundalului biografic știut) pentru a se afirma pe sine ca spirit autonom și original. Detașarea aceasta etică, dublată de un exil mai degrabă predestinat, fac din Vladimir Tismăneanu un scriitor profund conștient și remarcabil. În fapt genul proxim al lui Vladimir Tismăneanu pare a fi memoria și nu nomenclatura. În orice alte circumstanțe, în orice alt milieu, în orice altă parafrază istorică, același Vladimir Tismăneanu ar fi scris cu siguranță o „lume secretă”.
V-am citit cu placere articolele. Felicitari pentru stilul simplu de a spune lucruri complicate intr-o maniera serioasa si obiectiva.De fapt asta imi pare cel mai greu.Nu imi place in schimb Tismaneanu.Spune lucruri simple intr-o maniera complicata folosindu-se de un limbaj extrem de intortocheat.Lumea secretă a nomenclaturii imi pare a fi un roman autobiografic in care Tismaneanu isi proiecteaza asupra lumii proprile angoase, framantari, frici, etc. Mai mult,ca si scuza, da vina pe lume si pe contemporaneitate pentru traseul sau.Lumea e o notiune abstracta, el in schimbe un personaj real care a reusit sa se contopeasca cu prezentul.Unul dintre multi altii.
Pingback: Credo: Despre adevarurile factuale si dreptul la apostazie « Memorie, libertate, moderaţie