În toamna trecută – datorită mai ales Asociaţiei Secular-Umaniste din România – s-a relansat discuţia publică privind oportunitatea predării Religiei în şcoli; de fapt, era pusă în dezbatere mai ales modalitatea de înscriere a elevilor la orele de Religie. Mi se pare că o problema deloc de neglijat este următoarea: ce se întâmplă în practică cu copiii/adolescenţii care nu doresc să urmeze cursurile de religie? Mai ales că această materie nu este – de cele mai multe ori – plasată la prima sau la ultima oră a elevului. Unde vor merge acei elevi? Cum vor petrece acea oră? Controversele au fost reluate recent odată cu propunerea de plan cadru pentru învăţământul primar (vezi Raluca Pantazi, De ce este Religia materie obligatorie incepand cu clasa pregatitoare si pana la finalul scolii? De la „transmiterea unor valori” pana la „o aberatie totala”, Hotnews, 18 februarie 2013). Au apărut şi alte texte între timp, inclusiv luările de poziţie ale fostului ministru al Educaţiei, Mircea Miclea.
Nu vreau neapărat să mă pronunţ asupra dezbaterilor de azi, ci să evoc o situaţie. Se făcea că în urmă cu un deceniu şi ceva (cca 1998–1999) eram profesor diriginte în învăţământul preuniversitar, la ciclul gimnazial. Eram un tânăr de 22 de ani, care abia intra în „câmpul muncii“. Confuzia mi-a fost sporită şi din cauza faptului că la şcoală totul se reorganiza (abia se introdusese examenul de capacitate, inclusiv la Istorie, materia pe care o predam). Disciplina Religie se preda de câţiva ani, dar multe stăteau sub semnul neaşezării.
Însă mai întâi a trebuit să mă lupt pentru a recupera o icoană. Icoana (ortodoxă) a clasei la care eram diriginte. A fost o bătălie de uzură, a fost nevoie de aprobări, de pertractări etc etc. Elevii mei se despărţiseră de învăţătoarea lor, trecuseră la clasa a V-a şi au fost mutaţi în altă sală. Însă icoana rămăsese în vechiul loc; clasa care abia se instalase în acea sală revendica proprietatea (icoana fusese sfinţită, nu era deloc un kitsch – cum sunt atâtea). Cea mai mare parte a copiilor mei şi a părinţilor a insistat pentru a o readuce în mijlocul elevilor.
A fost un întreg proces de negociere, nu a fost uşor. Dar problemele de abia acum – după recuperarea ei – au început să apară. Am făcut un fel de recensământ : din vreo 20 de elevi, doi erau catolici, unul – baptist, doi proveneau din familii care nu îşi asumau vreo apartenenţă religioasă. Restul erau din familii creştin-ortodoxe. La şedinţele cu părinţii mai eram întrebat : de ce se poate o icoană ortodoxă, nu şi statuete catolice cu Prea Sfânta Fecioară Maria? Dar atunci de ce să nu amplasăm şi simboluri creştine neoprotestante, baptiste? Nu în ultimul rând: ce facem cu elevii atei sau agnostici? Sau poate că, da fapt, ar fi trebuit să încep cu această ultimă întrebare înainte de a instala vreo icoană?
Nu era doar o chestiune de a-mi da acordul. Avizul meu favorabil implica apariţia unei noi chestiuni – unde să fie amplasate simbolurile religioase? Cele cultice „minoritare“ vor flanca sau nu icoana ortodoxă (aşezată pe locul unde înainte era tabloul cu Nicolae Ceauşescu). Am tergiversat rezolvarea solicitărilor şi cred că am greşit. Până la urmă pe pereţii clasei a rămas doar icoana. Nu ştiu dacă am discriminat vreun elev. Probabil că da. Şi regret. De fapt, nu numai eu eram în „culpă“; nici Ministerul, nici direcţiunea nu se descurcaseră mai bine. Situaţia era insurmontabilă. Dacă acceptam toate simbolurile religioase/creştine, nu îi discriminam totuşi pe necreştini?
Dar complexitatea situaţiei nu se oprea aici. Profesorul de religie era ortodox. Cine este îndrituit să acorde note la Religie elevilor „minoritari“? Părea simplu: aceşti elevi urmează şcoli confesionale sau parohiale; de aici vine o adeverinţă de absolvire cu nota aferentă. Numai că ce faci tu, ca profesor diriginte, atunci când direcţiunea sau profesorul de religie – nu doar ortodox, ci uneori şi ortodoxist (deci „antisectar“) – contestă calitatea educaţională, morală, legală etc a şcolii „minoritare“? Au fost numeroase controverse atunci şi de obicei opinia confesiunii majoritare s-a impus peste opţiunea dirigintelui: profesorul de religie, acceptat / salarizat de şcoala de stat, acordă notele (atenţie! Nu nota – aproape invariabil 10, ulterior foarte bine – era în discuţie, ci cine pune această notă). Spre nemulţumirea părinţilor acelor copii (neoprotestanţi, de cele mai multe ori) care vedeau în astfel de gesturi o „convertire“ simbolică la ortodoxie, pusă în practică cu ajutorul şcolii publice. Nu cumva prin mine, prin director etc, statul neutru confesional îşi încălca principiile? Mi s-a părut că vechi prejudecăţi ieşeau la iveală atunci (şi eu, deşi copil, îmi aduceam aminte de câte grozăvii se puneau în anii 1980 pe seama „sectarilor“ – descrişi aproape ca nişte vampiri în unele zvonuri diseminate în cartierul bucureştean mărginaş în care trăiam). Vreau să cred că astfel de cazuri generate de profesori prea „râvnitori“ şi militanţi au fost izolate sau, oricum, au fost abuzurile „începutului de drum“ (deşi ulterior profesorul Emil Moise de la Buzău a repus în discuţie modul defectuos în care se predă religia în şcoală).
Nu mai insist aici asupra calităţii discutabile a profesorilor de religie de atunci; poate între timp situaţia s-a ameliorat sensibil (deşi cred că dezirabil era să existe cadre didactice cu pregătire în studiile religioase care să îşi asume neutralitatea confesională; poate aşa ar fi fost mai aproape de spiritul Constituţiei laice). S-a trecut prea uşor şi peste problema principală – care cred că era: ce materie ar trebui să se predea şi cine să o predea? Istoria religiilor, predată de profesori formaţi în mediu laic, „civil“, sau Religie, predată de cadre didactice pregătite în seminarii/facultăţi de teologie? S-a optat pentru ultima variantă. Nu vreau să spun neapărat că a fost greşit, ci să scot în evidenţă că realitatea din teren a fost marcată de dihonii şi tulburări (o altă sursă de tensiune a fost recitarea cântecelor religioase, a colindelor – unii profesori de religie, ortodocşi, dorind să elimine/limiteze cântările percepute ca neoprotestante).
Mi s-a părut că intelectualii apărători necondiţionaţi ai predării religiei în şcoli – aşa cum o predica atunci Patriarhia Română – nu aveau habar de cum arată situaţia la „firul ierbii“. Profesorii de religie erau ca nişte îngeri pogorâţi deasupra claselor de elevi, aducând doar iubire creştină. Pe lângă exagerări, criticii secularizaţi şi laicizanţi sau recrutaţi din randurile minorităţilor confesionale aveau date reale pentru a contesta modul cum se derulează predarea Religiei.
