Crucişatorul Ritz şi Aparatul Mogoşoaia – o parabolă

Aşa cum tatăl lui Budulea era convins că numărul bortelor din fluierul său corespunde numărului de limbi vorbite pe pământ, am crezut şi eu multă vreme că fiecare naţiune îşi are contribuţia sa unică la continuumul spaţio-cultural al planetei, şi că fiecare ţară participă cu nota ei inconfundabilă la o armonioasă simfonie mondială, chiar dacă simfonia cu pricina este uneori interpretată, a la Marinetti, cu alămuri Krupp… Importantă era unicitatea, iar atâta vreme cât această unicitate – indiferent de domeniul în care s-ar fi manifestat – rămânea necontestată, gloria fiecărei naţiuni era inalienabilă. Aşa că nu am invidiat realizările altor naţiuni – care, învăţaserăm noi la şcoală, se dezvoltaseră pe când ţineam noi piept turcilor – convins fiind că nici fluieratul a pagubă nu trebuie să lipsească din partitura simfoniei mondiale. Şi-apoi, nici ei nu se puteau lăuda cu irepetabilele încremeniri dinamice ale unui Brâncuşi sau cu mârlănia frizând seninătatea zen a unui Mitică, de pildă. Sau cu mecanica cuantică a înjurăturilor noastre autohtone… Aceste ocurenţe unice îmi alimentau un fel de mândrie naţională. Mă mândream, mai mult sau mai puţin conştient, până şi cu dimensiunea de dans macabru cu acompaniament de meterhanea a comunismului românesc. Mă bucuram sincer când privighetori din alte ţări veneau doina să ne-asculte, şi după ce-o ascultau declarau că numai o ţară ca România l-ar fi putut da lumii pe Eugen Ionescu. Trepidam de mândrie patriotică auzind cum se miră respectivele privighetori că Lewis Carroll a reuşit să creeze Ţara Minunilor şi Ţara Oglinzii fără o documentare prealabilă în Ţara-lu’-Papură-Vodă…

Euforia mea a durat până într-o zi când am încercat să-l epatez pe un erudit călugăr al ordinului dominican, englez de felul său, cu câteva dintre extravaganţele atribuite lui Ceauşescu – genul de istorii cu succes garantat la publicul protoeuropean pe care deja le testasem. De aceea m-am tulburat când interlocutorul meu, altminteri mare amator de cimilituri şi poveşti cu tâlc, nu a reacţionat cu entuziasmul scontat. Somat să-şi explice răceala, mi-a mărturisit că pe vremea când fusese misionar în Mexic îi ajunseseră la ureche extravaganţe cu care suspendarea traficului pe durata vizitelor Conducătorului nu putea concura. Mi-a povestit, de pildă, că un preşedinte mexican fusese convins de către un fost coleg de şcoală ajuns între timp antreprenor de construcţii să ordone construirea unui megacrucişător din beton armat demn de statul cu cea mai lungă coastă din lume, semn că peste tot flota stimulează zelul întreprinzător pe care tot omul îl poartă latent în el. În zumzet de balastiere s-a dat tonul la grandioasa premieră navală, edificiul crescând într-o zi cât un hotel de lux într-un an. După ce l-au predat preşedintelui la cheie, a urmat lansarea la apă. În acorduri triumfale de fanfară şi în licărit wagnerian de blitzuri, prima doamnă a ţării a botezat hardughia cu şampania de rigoare şi în chiotele, îmi imaginez, revoluţionare ale mulţimii, telenovela din beton armat a fost lansată la apă cu efectul prăbuşirii celui mai mare munte în cel mai mare lac. Adică cel mai mare pleosc. Fără a pluti nici măcar o clipă, replica marţială a Titanicului a decis spontan că vrea să fie submarin şi, cu un dispreţ suveran faţă de ceremonia momentului, s-a dat la fund din prima, blocând intrarea şi ieşirea celorlalte ambarcaţiuni, construite din materiale mai puţin ingenioase, până când a fost dinamitată etaj cu etaj şi îndepărtată sub formă de molozus vulgaris

Oricât mi-aş fi dorit să plusez cu o extravaganţă autohtonă mai cu moţ, stocul fusese epuizat. Să se fi implementat măcar lacul în pantă solicitat arhitecţilor de către Ceauşescu în bancul în care primise cadou de la preşedintele Americii o pereche de schiuri nautice, aş fi avut încalte, cu ce riposta. Dar aşa, grandoarea crucişătorului-submarin, cuplată cu sublima lui lipsă de funcţionalitate, reducea până şi Casa Poporului la dimensiunile pragmatic-justificabile ale unei căsuţe de turtă dulce. Cu ce puteam prelua conducerea în cursa mondială pentru trofeul ,,Ca-la-noi-la-nimenea“? Pe când eram frământat de astfel de întrebări, am realizat că replica românească la piramidele aztece nu este mausoleul din Parcul Libertăţii, actualmente Carol, ci bisericuţa de lemn ce se racordează senin şi firesc la univers. Aşa cum geniul supune materia imperiosei sale capacităţi de expresie, opusul geniului, care va fi fiind acela, transcende limitele materiei prime care îi stă la dispoziţie şi îşi pune la fel de grandios fudula sa amprentă pe realitate cu ce-i vine la îndemâna, de cele mai multe ori în mod ireparabil. Această revelaţie m-a dus cu gândul la Aparatul Mogoşoaia, cu a cărui poveste i-am detronat pe mexicani din topul monahului dominican.

Mai întâi trebuie să menţionez că Aparatul Mogoşoaia este replica românească la tunul cu laser al americanilor. Am aflat de existenţa lui, a tunului, în armată, când la un curs de pregătire de luptă şi politică ni s-a dat să citim nişte broşuri despre armatele lumii şi dotarea lor. Sărind peste capitolul dedicat Pactului de la Varşovia ca peste o descriere de natură care întrerupe o bătălie crâncenă într-un roman de aventuri, am trecut direct la americani, despre care am aflat că se bizuie pe tunul cu laser. Un coleg l-a întrebat pe ofiţerul care ne prelucra materialul dacă la o adică, presupunând că am vrea să-i atacăm pe americani aşa cum merită, am dispune şi noi de o armă cu care să putem veni de hac tunului cu laser. Drept răspuns, am fost informaţi confidenţial (broşura nu sufla un cuvânt despre această armă secretă) că frontierele ţării noastre sunt impenetrabile datorită Aparatului Mogoşoaia, de care, citez, nici pasărea cerului nu trece. Ofiţerul nu s-a lăsat înduplecat de insistenţele noastre sincere de a ne da amănunte despre minunatul aparat. Ne-a somat doar să avem răbdare până când îl vom vedea cu ochii noştri pe frontieră, unde urma să ajungem peste câteva luni. Personal l-am crezut pe ofiţer fără rezerve. În lunile care au urmat mi-am pus toată nădejdea în Aparatul Mogoşoaia. Progresele mele la pregătirea de luptă şi politică fiind, simţeam eu, mult sub standardul impus de ameninţarea hâdă a tunului cu laser, mă consolam cu gândul că şi dacă rămân soldat prost, Aparatul Mogoşoaia mă va proteja. Săream din pat la câte-o alarmă nocturnă, şi în momentul de panică în care mă săgeta gândul dacă de data asta-i pe bune?, îmi aminteam de Aparatul Mogoşoaia şi pulsul îmi revenea la normal. Psalmul 20, în versetele 7 şi 8, relevă vulnerabilitatea celor care se bizuie pe caii şi pe carele lor de luptă. Întru aceeaşi deşertăciune mă bizuiam şi eu pe Aparatul Mogoşoaia, iar când în sfârşit am fost detaşat pe frontieră, m-am considerat norocos că aveam să-l văd cu ochii mei. Entuziasmul căruia i-am dat glas fără reţineri a fost primit cu răceală de către militarii cu un stagiu considerabil în zonă. Dar cum ştiam că familiaritatea atenuează chiar şi miracolul, indiferenţa lor nu mi-a creat suspiciuni. Am cerut voie să văd Aparatul Mogoşoaia pe loc, dar mi s-a spus – de astă dată cu o invocaţie la adresa matricei genetice – să am răbdare până când voi fi trimis (invocaţia s-a repetat) în patrulă împreună cu un veteran al frontierei. Ziua cea mare a sosit, şi în cinstea întâlnirii cu Aparatul Mogoşoaia mi-am făcut bocancii mai ceva ca pentru o plecare-n permisie. Am ajuns pe frontiera propriu-zisă… Şenalul navigabil al Prutului se gudura prietenos la picioarele noastre. Ramul unduia şi el a prietenie. Pe partea rusească, pardon, sovietică, o mândreţe de gard electrificat de peste doi metri se-ntindea cât vedeai cu ochii. Aici semnele de prietenie cam încetau. Şi Aparatul Mogoşoaia?, am întrebat simţind un fior de panică alarmant. Acolo-n… (aluzie la matricea genetică), mi-a răspuns versatul meu însoţitor, indicându-mi în scârbă nişte bălării. Aha, tot noi mai deştepţi ca ruşii – am şi camuflat arma secretă, mi-am zis cu mândrie, apropiindu-mă reverenţios de camuflaj. În dosul bălăriilor însă – nimic care să aducă a tun cu laser, sau măcar a gard electrificat. Camuflajul era aşadar perfect. L-am rugat pe însoţitorul meu să mă desluşească. Deja iritat de ceea ce lui i se părea un interes bolnăvicios pentru Aparatul Mogoşoaia, şi-a orientat a lehamite vârful bocancului (nelustruit!) spre ceea ce eu luasem drept un al doilea camuflaj – o sârmă ruginită întinsă alene din ţăruş în ţăruş, cu unele secţiuni lipsă, care străpungea capacul semideschis al unor cutii de conserve ruginite umplute cu pietriş şi înşirate din loc în loc. Când am întrebat cum funcţionează, mi s-a explicat cu blândeţea rezervată pentru cei săraci cu duhul, că inamicul are obligaţia (stipulată probabil în Convenţia de la Geneva) de a se poticni viguros de sârmă pentru a declanşa talăngile improvizate agăţate de ea. Iar la auzul semnalului intervenim noi şi tăbărâm pe inamic, bine-nţeles cu referiri copioase la matricea lui genetică astăzi şi mâine. Mi-am amintit atunci de pasărea cerului şi m-am gândit că bine instruită trebuie să mai fie pasărea inamică, pentru ca să se dea huţa pe Aparatul Mogoşoaia până-l alertează pe răcanul Bican ca să-i dea comanda Huşi! (în matricea ei genetică, desigur).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *