Unirea Principatelor sau despre naţionalism, comunism şi intelectuali

24 ianuarie îmi aduce aminte de o recentă carte a profesorului Lucian Boia – Istoriile mele, scrisă la provocarea unui mai tânăr coleg. Mi-a atras atenţia o relatare în care Lucian Boia descrie experienţa sa cu cenzura comunistă de nuanţă „patriotică“, de la mijlocul anilor 1960. În preajma lui 24 ianuarie 1966, istoricul realizează pentru o revistă studenţească un grupaj de articole evocatoare – în principal documente comentate, privitoare la „Mica Unire“. Boia lasă scrupulos documentul să vorbească, reproducând izvorul istoric integral, fără croşete sau alte intervenţii care să îl altereze. La un moment dat, într-un document apare – fiind reprodus în revistă – expresia „românii şi moldovenii“, folosită în epocă sinonimic, fără vreo intenţie de dezbinare sau care să sublinieze dihonia. Însă aparatul cenzorial comunist (Direcţia Presei) se sesizează imediat, izbucneşte un mare scandal şi numărul în care apare „erezia antipatriotică“ dispare de la tonete şi tarabele de ziare (Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 63-64). Sub nicio formă nu este un caz izolat. Documentele Secţiei de Propagandă şi Agitaţie stau mărturie (isteria naţionalistă dirijată de sus creşte în intensitate după 1970–1971).

Totuşi, în literatura de specialitate apare un punct de vedere ce explică într-o altă cheie lucrurile. Am scris elogios despre cartea Ioanei Macrea Toma (Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc). Mă despart însă într-un punct de interpretările colegei de la Cluj. În chestiunea relaţiilor dintre mediile literare şi elita politică metodologia Ioanei Macrea-Toma – aparent infailibilă – pare că dă greş, prin subestimarea rolului ideologiei şi al propagandei oficiale. Cum am scris şi cu alt prilej, I. Macrea Toma exclude din ecuaţia raporturilor dintre câmpul literar şi cel politic „clişeul (invalidat de Katherine Verdery) al instrumentalizării de către Partid a naţionalismului în scopul atragerii intelectualilor“ (p. 296). Cartea semnată de Katherine Verdery şi dedicată ideologiei naţionale sub socialism rămâne şi azi de neocolit, însă chestiunea adusă în discuţie pare mult mai complicată. În timpul scurs de la apariţia cărţii semnate de profesoara de antropologie de la CUNY, diverse studii, articole (Bogdan C. Iacob, Steliu Lambru, Vl. Tismăneanu, Lucian Boia) şi lucrări de memorialistică au invalidat de fapt, la rândul lor, demonstraţia Katherinei Verdery, precum şi alte susţineri din volumul tipărit în 1991. În plus, multe documente de partid, publicate sau aflate în arhive (emanate de la Secţiile ideologice ale Comitetului Central al PCR – pe care I.M. Toma nu le-a parcurs) indică, dimpotrivă, chiar o asumare de către partid a acestei instrumentalizări. Gh. Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu au profitat de pe urma susţinerii venite din zona intelectualilor şi într-un fel au patronat mecanisme cenzoriale care operau cu directive naţionaliste menite să aducă sprijin popular. În cartea sa (publicată iniţial în engleză, în 1991) Katherine Verdery a pornit de la premisa – discutabilă – că aceste chestiuni legate de identitatea naţională îşi căpătaseră deja autonomia după 1965; că „partidul nu putea pur şi simplu să şi le însuşească şi să le agite fără voie“.

Dar chiar înainte de N. Ceauşescu, antrenorii ideologici ai lui Gheorghiu-Dej (Leonte Răutu et al.) şi, pe urmele lor, cenzorii, au imprimat cu metodă şi cu un scop bine determinat linii naţionaliste, cel puţin la nivelul istoriografiei (de nuanţă antimaghiară şi chiar antisovietică). Omogenizarea etnică de la vârful partidului, care începe la finele deceniului şase şi continuă în anii 1960, nu face decât să pregătească noua orientare. În plus, naţionalismul devine o problemă de stat. Teama lui Gheorghiu-Dej şi a lui N. Ceauşescu că omologii sovietici (Nikita Hruşciov, respectiv Leonid Brejnev) pregătesc o schimbare a liderului PMR/PCR grăbeşte căutarea unei noi surse de legitimitate; or, pe acest tărâm al naţionalismului, intelectualii nu au o foarte mare marjă de manevră. Conducerea de partid, prin intermediul cenzurii de nuanţă naţionalistă, interzice (cum am văzut) – în 1965-1966 – până şi folosirea termenului „moldovean“ pentru referirile istoriografice la realităţile Principatelor Române din secolul al XIX–lea. Or, mesajul transmis intelectualilor prin acest gen de interdicţii nu pare să sugereze – ca să mă exprim eufemistic – că vârfurile partidului comunist permit o dezbatere liberă în jurul ideii naţionale şi că nu doresc instrumentalizarea acestei chestiuni. În opinia mea, astăzi nu prea mai există multe argumente solide pentru a susţine că exagerările naţional(ist)e ale partidului nu sunt îndreptate către instrumentalizare, ci au ca scop doar o (dezinteresată) afirmare a autorităţii asupra ideii naţionale. Antisovietismul profesat mai ales după 1964 aduce un incontestabil profit politic şi ideologic de care mai ales N. Ceauşescu şi birocraţia de partid din jurul său beneficiază din plin, fiind o capcană în care au căzut inclusiv mulţi scriitori. Nu înseamnă că intelectualii nu au avut şi ei o agendă, nu înseamnă că nu au beneficiat de avantajele „cooptării“ oferite de regim. Dar rolul lor în construcţia naţională care se derulează sub comunism este secundar.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *