Oare ce-a fost în mintea lui David Cameron?

Cinefilii îşi aduc aminte cu plăcere de un film straniu, numit „În mintea lui John Malkovich” (Being John Malkovich, regizat de talentatul Charlie Kaufman), în care un ins banal, un păpuşar pe numele său Craig Schwartz, reuşea în mod accidental, descoperind o uşă secretă cu rol de portal, să intre în capul faimosului actor şi regizor american, putând vedea lumea prin ochii acestuia. Uneori, un asemenea truc ar fi poate singura posibilitate de a înţelege ce gândesc anumiţi oameni „importanţi”, în situaţii în care avem impresia că deciziile lor nu sunt neapărat foarte raţionale sau că răstoarnă paradigmele cu care suntem obişnuiţi. În filmul menţionat, lucrurile evoluau într-un tipar specific capitalismului anglo-saxon: Craig impreuna cu o colegă începeau să vândă bilete la preţul de 200 dolari/bucata pentru o excursie in mintea lui Malkovh. Miracolul devenea comerţ şi profit.
Ei bine, mi-am adus aminte de acest film când am aflat ce propuneri a făcut recent premierul britanic David Cameron poporului pe care îl guvernează şi implicit adresate şi Uniunii Europene şi tuturor cetăţenilor acesteia. Printre care şi nouă, românilor. Ca să folosesc limbajul jurnaliştilor de la tabloide, Cameron este indiscutabil un „star” al politicii europene şi mondiale, chiar dacă nu un „super-star” precum Angela Merkel, aşadar îi atribuim anumite stări pe care omul obişnuit nu le poate înţelege. Oare aşa să fie?
Cameron, în speechul său din 23 ianuarie a susţinut că, dacă va fi reales de electorat, va organiza un referendum privind soarta Marii Britanii: în cadrul UE sau în afara acestia, după ce va încerca să prealabil să renegocieze raporturile dintre Uniune şi Regat. Ideea de a organiza referendumul a şocat destui eurofili, deoarece ar sugera un început de dezmembrare a Europei unite, o primă lovitură gravă dată edificiului comunitar. Practic premierul britanic e perceput ca şi cum ar fi încălcat un tabu. Evident, se ştie că Marea Britanie a mai organizat în anii 70 ai secolului trecut un asemenea referendum, dar atunci pro-europenii au învins fără mari emoţii. Probabil că şi în alte state membre unde euroscepticii sunt numeroşi, dacă nu chiar majoritari, a încolţit în mintea unor lideri dornici de a atrage electoratul să propună aşa ceva. Dar este deocamdată o iniţiativă-tabu: soarta integrării europene pare a fi prea importantă ca să fie lăsată la cheremul populaţiilor. Oricât s-ar făli cu democraţia din ţările lor, liderii europeni în general nu sunt dispuşi să lase asemenea decizii strategice vitale la cheremul populaţiilor. Care populaţii conţin proporţii mari de indivizi cu apetenţă pentru votul emoţional, negativist, axat pe mizele pe termen scurt. De pildă francezii şi olandezii care au respins în 2005 Tratatul constituţional al UE au dat prioritate obsesiilor lor pentru protecţia socio-economică şi fricii faţă de imigranţi, în detrimentul eficienţei şi coeziunii europene. Masele, se ştie, nu au gândire strategică şi nu văd dincolo de interesul imediat.
Iată însă că stimabilul David Cameron, liderul conservatorilor britanici, decide să accepte provocarea să lase electoratul să decidă, cel târziu la finele anului 2017. Presat de adversari, a precizat că doreşte să negocieze cu UE un nou acord, care să permită sporirea eficienţei europene faţă de exterior. „Nu este vorba de a intoarce spatele Europei, ci dimpotrivă. Este vorba de a şti cum să ajungem la o Europă mai competitivă, mai deschisă şi mai flexibilă, şi să asigura locul Marii Britanii în cadrul său.” Dacă ar fi să aplicăm metoda John Malkovich, descoperind acea uşă secretă, nepăzită – kerka porta – care ne aruncă direct în mintea lui Cameron oare ce am vedea? În primul rând am constata ca este un lider nesigur de viitorul său, presat, temător şi fără multe soluţii la îndemână. În 2015 vor avea loc alegeri în UK iar conservatorii sunt într-o anumită pierdere de viteză. Situaţia economică în regat nu este deloc roză: şomaj crescut, criză a finanţelor, pericole ce planează şi asupra City-ului londonez, concurenţă cumplită cu pieţele financiare extraeuropene.

Euroscepticii britanici există şi se manifestă de zeci de ani, aparent nimic nou sub soare. În general au obţinut concesiile necesare care să îi facă să accepte mai multă Europ în loc de mai puţină. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la finele anului 2009, britanicii sunt exceptaţi de la mai multe reguli acceptate de celelalte state, cum ar fi aplicarea Cartei Europene a drepturilor fundamentale ale omului. În ciuda acestor concesii tehnice – de pildă neparticiparea la Euroland sau la Schengen – Londra a plusat şi a refuzat în 2011 să semneze tratatul de austeritate fiscală, acceptat de imensa majoritate a statelor UE. A arătat astfel extrem de clar că se situa în tabăra opusă celei franco-germane nedorind acordul fiscal-bancar bazat pe austeritate şi control supranaţional asupra economiei naţionale.
În acest punct, observatorul intrat în pielea lui Cameron vede că acesta nu prea are încotro: o mare parte din electoratul conservator este deja iritat, frustrat şi rănit în orgoliu, mai ales că Parisul şi Berlinul au dat bobârnace şi ghioţi Londrei pentru atitudinea sa “rebelă”. Britanicii eurosceptici vor acum să dea un brânci Europei franco-germane, să îi arate că dacă dragoste nu e – vorba cântecului – atunci nimic nu e. Mesajul e fără echivoc: Londra nu va rămâne în struţo-cămila numită UE dacă nu îşi are locul şi rolul bine definite şi dacă nu e respectată. Acum euroscepticii britanici provin în marea lor majoritate din rândurile conservatorilor şi ei percep UE mai degrabă ca pe un bolovan legat de piciorul Albionului exact când acesta încearcă să plutească pe apele agitate ale crizei, decât ca pe un colac de salvare. Aşadar Cameron vrea să se asigure că trimite majorităţii electoratului său un semnal clar că le înţelege grijile şi le oferă dreptul de decizie. În acelaşi timp, se separă clar de vicepremierul Nick Clegg, reprezentantul partidului Liberal-Democrat, deoarece acesta doreşte rămânerea în Europa cu orice preţ. David Cameron exprimă implicit şi frustrarea şi umiliţa pe care le-a simţit în 2011-2012, când în calitate de reprezentant al ţării sale “rebele”, a fost simbolic urecheat şi arătat cu degetul de francei şi germani, după modelul “aşa nu!”. Acum vrea să plătească şi o poliţă şi să arate că ţara lui păstrează iniţiativa strategică chiar şi în momente de restrişte.
Dar, tot în mintea sa răzbate probabil şi gândul ascuns că, până la referendum poate că lucrurile vor merge mai bine în Regat, astfel că valul euro-sceptic se va diminua şi electoratul va respinge din nou, ca şi în 1973, ieşirea din Uniune. În speechul său din 18 ianuarie de la Amsterdam, Cameron a fost clar: : „I do not think it would be right for Britain to have an in/out referendum today, because we would be giving the British people a false choice.” Aşadar sugerează că doar constrâns a acceptat ideea de referendum, “falsa alegere” pentru poporul său. Care popor, ca să fim sinceri, are deja tendinţe serioase de dezintegrare: peste nu multă vreme, scoţienii ar putea vota pentru independenţă într-un referendum istoric. Oare acest referendum nu e şi el tot o “falsă alegere”? De ce ar fi electorii scoţieni mai raţionali şi mai bine-informaţi decât britanicii care vor alege rămânerea sau ieşirea din UE? În fapt, Cameron dorea un referendum care să permită brianicilor nu să iasă din UE ci să stea în afara (opt out) multor legi şi regulamente europene. El doreşte o renegociere a relaţiilor dintre UK şi UE înainte de referendum, în ideea că dacă vor obţine ce vor, euroscepticii britanici nu vor mai cere ieşirea din casa comună. Însă mă tem că acum aceştia aşteapă cu adevărat un referendum de ieşire. Premierul le-a întins un deget, ei apucă toată mâna. Când într-un cuplu format din parteneri nemulţumiţi, frustraţi, unul ameninţă primul cu divorţul, deja e greu de împiedicat deznodământul.
Aşadar, în timp ce ne învârtim brownian prin mintea lui Cameron, fără să ne gândim precum păpuşarul Schwartz să vindem bilete – nu că nu am găsi amatori, lista de aşteptare ar fi probabil lungă – observăm că premierul de fapt se bazează pe euroscepticii moderaţi, cei care nu sunt iritaţi că abia peste câţiva ani vor putea vota soarta ţării şi care s-ar mulţumi cu o renegociere la sânge a raporturilor de putere dintre Londra şi Uniune şi cât mai multe opt-outs. Probabil că speră să atragă şi un mic electorat laburist dezamăgit.
Tot din meandrele minţii premierului britanic a răsărit probabil şi ideea trăsnită de a face propagandă negativă Regatului Unit spre a descuraja hoardele de români şi bulgari să ia cu asalt dream land-ul, după ce peste mai puţin de un an, vor fi ridicate restricţiile pentru piaţa britanică a muncii. Mai exact li se va spune o poveste lugubră despre o ţară ploiasă, rece, cu oameni neprimitori în care câinii nu au în coadă covrigi şi joburile sunt puţine şi rare. Câtă vreme mă mai aflu în mintea distinsului premier, poate îi sugerez chiar să fie mai explicit. Să le spună barbarilor din Balcani că britanicii sunt răi cu străinii, sadici chiar, femeile urâte (asta nu e chiar poveste), că patronii lor caută muncitori pe care să nu îi plătească deloc în schimb să îi poată bate şi umili în voie, cîinii aceia fără covrigi muşcă cu pofta din imigranţi iar, ca să fie tortul cu bomboană deasupra, mii de extremişti islamici prepară bombe pentru metrourile londoneze, cu care imigranţii sunt îndemnaţi să circule. Cum de nu s-or fi gândit şi la fantome, că doar Anglia e casa lor? Dar oare nu ar fi mai bine să anunţe şi că a apărut o nouă tulpină de boală contagioasă cu mortalitate în masă? Ce dacă nu vor mai veni turişti în ţara majestăţii sale Elisabeta? Mai dă-i încolo de turişti, mai ales dacă sunt francezi sau nemţi! Se va compensa prin reducerea masivă a imigranţilor! Şi atunci distinsul Cameron îi va pofti poate pe britanicii săraci, fără studii, să se angajeze la săpat rigole sau strâns gunoiul, din moment ce imigranţii vor fi atât de puţini? Doamne-fereşte, i-ar jigni pe bieţii oameni care trăiesc atât de demn de ani de zile din ajutoare de la stat. Şi mai grav, aceştia nu i-ar mai vota pe conservatori. Asta da tragedie…. De fapt ar fi tragi-comic să vezi un lider conservator dinamitând toată munca pentru integrarea europeană a predecesorilor săi W. Churchill, Harold Macmillan ori Margaret Thatcher şi „fraternizând” simbolic cu generalul-preşedinte De Gaulle, marele adversar istoric al primirii Regatului Unit în familia europeană.
O nelămurire mai am, recunosc: dacă scoţienii vor decide primii în 2014 că vor „afară” din Perfidul Albion, atunci povestea asta cu ploile neîncetate, oamenii reci şi patronii nemiloşi va fi valabilă şi în Scoţia sau acolo, prin magie, totul va deveni soare, zâmbet şi veselie? Pe urmă, dacă Regatul Unit pierde Scoţia, ce rost mai are să îşi separe trupul amputat de edificiul Uniunii Europene? Doar ca să îi imite pe scoţieni sau ca să le facă mai facilă primirea în UE, după separare? Pentru că nu mă îndoiesc că scoţienii vor aspira din primul moment la integrarea în Europa. Nu neapărat ca să le facă în ciudă englezilor ci pentru acces la piaţa europeană şi la ajutoarele de dezvoltare. Fără Anglia care să se opună, UE ar primi Scoţia ca membru fără multe emoţii, mai ales că şi Spania (temătoare din cauza Cataluniei) pare să accepte finalmente ideea. Doar în ONU ar putea englezii să împiedice aderarea Scoţiei, folosind dreptul de veto al membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate. Ceea ce nu îi va împiedica pe scoţieni să aibă un stat destul de solid şi relativ prosper, foarte diferit de modelul Kosovo (stat slab, asistat din afară).
În timp ce, aidoma păpuşarului din film, ieşeam din mintea onorabilului gentleman Cameron nu am putut să nu mă înteb răutacios – şi dacă va pierde alegerile din 2015? Dacă va ajunge premier Ed. Miliband, liderul Laburiştilor? Cine va mai organiza referendumul? Cumva Nigel Farage, liderul micului partid eurosceptic UKIP? Să nu imi spuneţi că unul din cei care mi-au plătit 200 de lire pentru o excursie prin mintea lui Cameron!

Tags:

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *