Împotriva nepăsării

Astăzi, 27 ianuarie, este comemorat, în multe locuri de pe glob, Holocaustul (în această zi, în 1945, a fost eliberat lagărul de la Auschwitz-Birkenau). România participă de câțiva ani la aceste comemorări, iar din 2004, după Raportul Final al Comisiei Wiesel, se consideră parte din această poveste tragică, angajându-se într-o „politică a regretului” (formula îi aparţine lui Jeffrey K. Olick) de felul celei manifestate după război de Germania federală şi apoi de Germania unificată, precum şi de alte state implicate în atrocităţi. Pe 27 ianuarie (ziua internațională de comemorare) și pe 9 octombrie (ziua națională de comemorare, momentul în care, în 1941, au început deportările în Transnistria) sunt organizate acțiuni comemorative cu o simbolistică reparatorie. Traian Băsescu este deja al treilea șef de stat român care face astfel de gesturi reparatorii – a publicat un comunicat de presă și în acest an.

La ce sunt bune comemorările? Înainte de a încerca un răspuns, iată o poveste.

Până în preajma celui de-al doilea război mondial, Mauthausen era un sat austriac liniştit la care ecourile vieţii politice de la Berlin şi Viena ajungeau cu greu. Apoi naziştii au decis să construiască în preajma localităţii un lagăr de concentrare. De atunci lucrurile s-au schimbat. Dar nu s-au schimbat atât de tare pe cât ne-am fi aşteptat.

Localnicii au fost iritaţi de apariţia lagărului, dar foarte puţini dintre ei au protestat deschis. Naziştii i-au executat pe câţiva dintre „turbulenţi” şi curând frica i-a cuprins pe locuitori. După încă o perioadă, oamenii au descoperit că nu au de ce să se teamă dacă se conformează situaţiei şi îşi văd de viaţa lor. La urma urmei, nu ei erau ţinta atrocităţilor din interiorul lagărului.

Ca în orice localitate mică, secretele sunt greu de păstrat. Oamenii din Mauthausen ştiau ce grozăvii se întâmplă în lagăr şi în castelul Hartheim, unde fusese amenajat un centru de eutanasiere. Mulţi dintre localnici au fost angajaţi ca personal civil în lagăr sau la castel. Din mărturiile acestora, lăsate peste ani, aflăm cât de vizibilă era crima. Circa 120.000 de oameni – evrei, disidenţi, persoane cu disabilități, prizonieri ruşi – au murit acolo, împuşcaţi, torturaţi, aruncaţi în gropi comune etc.

Agenţii SS au afişat avertismente prin care le cereau civililor să ignore tot ce văd. Ceea ce au şi făcut. Pentru că nu puteau lua distanţă fizic de crimă, ei s-au detaşat psihologic. S-au făcut că toată grozăvia nu există sau şi-au spus că nenoricirea este de neevitat. Şi, pentru faptul că nu au ordonat ei crimele, s-au simţit în mare parte degrevaţi de orice responsabilitate personală.

Pentru a face nebunia mai uşor acceptabilă, naziştii au organizat maşinăria de exterminare astfel încât crima să fie comportimentată şi să pară aseptică. Şi militarii şi civilii angajaţi executau misiuni limitate şi nu luau parte la tot procesul criminal. De exemplu, infirmierelor angajate să-i dezbrace pe cei destinaţi camerei de gazare li se interzicea contactul fizic ulterior cu aceştia şi nici nu asistau la gazare. Acţiunile erau limitate, formalizate, rutinizate, aşa încât nimeni să nu simtă că participă decisiv la crimă.

Spre sfârşitul războiului, au apărut mai multe lagăre în zonă, dar nimeni nu a mai reacţionat. Deţinuţii erau plimbaţi în văzul lumii de colo-colo, dar – după cum povestesc unii supravieţuitori – ei parcă nici nu erau văzuţi de localnici, parcă nici nu existau. La un moment dat, vreo 500 de prizonieri au evadat. Doar 3 au găsit refugiu în casele din Mauthausen. Mulţi dintre evadaţi au fost capturaţi chiar cu sprijinul civililor.

Această poveste tristă şi stingheritoare a localității Mauthausen, spusă şi analizată admirabil de istoricul Gordon Horwitz. Am fost la Mauthausen acum câțiva ani și, dacă nu ar fi fost Memorialul construit după război cu greu și-ar putea imagina cineva că în acea oază de civilizație și frumusețe naturală a avut loc o tragedie indescriptibilă.

Povestea localității Mauthausen ne arată că există actori importanţi pe scena istoriei pe care de obicei îi ignorăm. Când scrutăm o nenorocire, acordăm atenţie agenţilor criminali şi victimelor – şi tindem astfel să trecem cu vederea o a treia categorie, cea a majorităţii pasive, care stă pe margine şi prin acest fapt, prin neimplicare, influenţează decisiv mersul lucrurilor. Pasivitatea este şi ea o formă de acţiune în istorie. Din acest motiv, istoricii au devenit mai atenţi, de vreun deceniu, la atitudinea societăţii în timpul nenorocirilor, analizând, pe lângă călăi şi victime, şi categoria aşa-numiţilor “bystanders”.

Termenul, care figurează deja în titlurile câtorva cărţi importante apărute în Occident, este greu de tradus în limba română. Iar dificultatea traducerii ţine, în primul rând, de dificultatea analizării profilului şi a motivaţiilor unui “bystander”. Un bystander este un “pasiv” care, prin neimplicare, acţionează asupra lucrurilor, un “spectator” care, deşi stă pe margine, determină rezultatul final, un “martor” care este mai mult un “complice” şi o rotiţă în sistemul criminal.

Când au fost întrebaţi, pasivii au spus, în genere, că nu au ştiut ce se întâmplă, că nu se simt responsabili personal, că nu au participat la crimă, că şi-au văzut de meseria lor şi de viaţa privată, că, în forurile interioare, nu erau de acord cu atrocităţile, dar nu se puteau opune deschis pentru că nu aveau putere, pentru că aşa a fost să fie. Această prezentare este nu atât o analiză a situaţiei reale, cât un mecanism de autoapărare.

După cum aflăm astăzi din numeroase analize istorice, oamenii din ţările unde a avut loc Holocaustul ştiau în general ce se întâmplă, chiar dacă nu realizau dimensiunile atrocităţilor. Pentru a le fi mai uşor moralmente, oamenii se făceau că nu ştiu, nu doreau să ştie, ignorau ceea ce ştiau sau raţionalizau lucrurile astfel încât să pară fireşti sau de neevitat. Pasivii se descriu ca neputincioşi, ca piese insignifiante într-un mecanism uriaş şi implacabil. Situaţia nu stătea neapărat aşa – în timpul Holocaustului au fost şi oameni care s-au revoltat în masă împotriva atrocităţilor, şi oameni care au salvat în masă evrei, iar toate acestea au contat etc. “Neputinţa” era nu atât o stare, cât rezultatul unei decizii de neimplicare, luată ca urmare a fricii, a laşităţii, a conformismului, a oportunismului, a complicităţii etc. Astăzi, pasivii spun că, în sfera privată, se opuneau crimelor. Dar retragerea din sfera publică nu înseamnă numaidecât opoziţie. În fapt, mulţi au acceptat crima cu indiferenţă, alţii chiar au crezut-o necesară. În timpul războiului, crimele în general şi atrocităţile împotriva evreilor în special s-au banalizat într-aşa măsură încât păreau fireşti. Decenii de antisemitism au creat ceea ce istoricii culturali numesc “condiţiile de posibilitate” pentru crimă.

Este clar: Holocaustul, ca şi comunismul şi alte experimente criminale, nu ar fi fost posibil dacă societăţile unde s-a produs nu ar fi consimţit complice la pasivitate. Comemorările au, printre altele, rostul de a-i determina pe oameni să iasă din nepăsare. Ele sunt, până la urmă, o expresie a consecvenţei identitare. Dacă ne asumăm trecutul, dacă ne socotim moştenitorii acestuia, dacă ne vedem identitar în prelungirea lui, atunci trebuie să ne asumăm şi părţile pozitive şi pe cele negative. O identitate falsă, bovarică, iresponsabilă, cu memorie selectivă, îşi va dovedi, până la urmă, precaritatea.

Holocaustul trebuie înţeles, după cum scrie Dan Diner (în revista „History and Memory”, din 1997), nu doar ca o acţiune de exterminare fizică a evreilor, ci şi ca tentativă de exterminare a unei entităţi mnemonice. Violenţa fizică la o scară nemaiîntâlnită a fost însoţită de o violenţă simbolică greu de imaginat, care avea ca scop să ardă, odată cu corpurile evreilor, şi urmele mnezice ale existenţei lor.

Din acest motiv, memoria este atât de importantă astăzi. Din această cauză „datoria memoriei” a devenit o normă culturală. Acesta este semnul că proiectul genocidar a eşuat în partea lui simbolică, nereuşind să şteargă o memorie, ci, dimpotrivă, a făcut-o mai vie.

Tags:

2 Comentarii

  1. „Aici a căzut o frunză mare
    din arborele morţii
    încă mai mare decât Babilonul
    Ierusalimul şi orice altceva
    o frunză
    pe care vântul nu o poate duce
    care zace şi zace şi zace
    şi care, atunci când istoria însuşi va fi
    dusă de vânt
    va pieri
    numai o dată cu locul” ( Karl Lubomirski- Auschwitz)

    Din vol:Gottfried Wagner- Moştenirea Wagner, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001

  2. Rumpel Stilzchen says:

    Recunosc utilitatea unor asemenea articole, dar, intii:
    „Naziştii i-au executat pe câţiva dintre „turbulenţi” şi curând frica i-a cuprins pe locuitori. ”
    Apoi:
    „Holocaustul, ca şi comunismul şi alte experimente criminale, nu ar fi fost posibil dacă societăţile unde s-a produs nu ar fi consimţit complice la pasivitate.”
    De fiecare data cind citesc asa ceva ma intreb cum as reactiona eu in locul oamenilor de atunci.
    Dumneavoastra, Adrian Cioflanca, cum ati fi reactionat?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *