Eu ştiu sã trec prin ziduri, Sã mã înalţ ca fumul, Sã mã strecor prin ramuri Şi sã cobor ca vântul. Dacã m-ai recunoaşte, M-ai strânge de pe drumuri, M-ai lua-napoi acasã Şi mi-ai aduce-aminte Cum e atunci când duhul Se-nchide într-un nume. Dar dacã-n întuneric Şi nu m-aşteaptã nimeni, […]
Întoarcerea lui Fãt-Frumos e o distanţare progresivã faţã de centru, dupã cum plecarea iniţialã era o mişcare regresivã de apropiere. Miezul concentrat al cercului firii, unde înfloresc toate latenţele, rãmâne constant în sine însuşi, pe când circumferinţa e supusã variabilului. Ea se face şi se desface, e rãspândire şi dispersare, […]
Frumuseţea zânei îl încremeneşte pe fecior în veşnicie: “Darã ea, uitându-se cu milã la dânsul, îi zise: – Bine ai venit, Fãt-Frumos! Ce cauţi pe aici?” De ce ne spune basmul cã zâna îl privea cu milã? Ca ipostazã a centrului, ea ştie cã în sosirea eroului se ascunde germenele […]
A doua încercare decurge din rezultatul înfruntãrii anterioare. Semnul a devenit ambivalent: moşia Scorpiei este „o câmpie frumoasã pe de o parte cu iarba înfloritã, iar pe de altã parte pârlitã”. Sora vrãjitoarei este mai rea “şi are trei capete”. De la calul fermecat feciorul aflã cã cele douã lumi, […]
Cum am putea spune cã Fãt-Frumos se rupe de ai sãi, când am vãzut cã, dimpotrivã, prin pregãtirile de plecare, el nu a fãcut decât sã se adânceascã în pãrintele lui, printr-o mişcare regresivã? Cutezãm ideea cã eroul nu se îndepãrteazã ci pur şi simplu e pe cale sã disparã […]
Începutul basmului figureazã un tãrâm al tãcerii, locuit de un împãrat şi o împãrãteasã care nu au copii. Deoarece nu-şi pot gãsi expresia înnoitoare în rosturile comune ale firii, ei apeleazã la „vraci şi filosofi”, ei aflã pânã la urmã de existenţa „unui unchiaş” atoateştiutor care le poate împlini dorinţa. […]
Aş vrea sã-mi fie mintea albã Ca o câmpie abia ninsã Şi gândurilor sã le creascã Pânã la cer aripi de înger. Mi-e aprig dor de ne’ntinare, De liniştirea ce coboarã, Când Domnul vine ca zãpada Şi-mi fulguie încet în suflet: Numai atunci imacularea Mi-alinã foamea de luminã.
Fata Împãratului Roş, pasãrea-suflet sau anima, în viziunea lui Jung, poate fi şi nemurirea smulsã timpului învins prin elevarea sufletului din sfera capriciosului efemer în climatul egal sieşi al contrastelor îmblânzite. Ajuns în faza ultimã a ascezei, eroul n-ar fi o entitate completã fãrã iubire – dimensiunea fundamentalã a fiinţei […]
Împãratul Roş, a treia variantã a lui Cronos (dupã imaginea tatãlui-urs şi cea a Spânului-impostor) îl supune pe Harap Alb celor cinci probe supreme, menite sã istoveascã în erou componenta pieritoare. Existã în toate aceste încercãri un numitor comun: testul incandescenţei în dubla sa semnificaţie de mistuire şi iradiaţie, indicând […]
În timpul ospãţului dat de Împãratul Verde în cinstea aşa-zisului nepot, se aude de la fereastrã glasul pãsãrii mãiastre: „Mâncaţi şi beţi şi vã veseliţi, dar la fata Împãratului Roş nu vã gândiţi!”. La auzul acestor cuvinte, mesenilor li se stricã pe neaşteptate cheful. Pasãrea aduce în vremelnic mesajul unei […]
