„Când începe (n.r. literatura), acum multă vreme, nu dă niciun semn că e de fapt distrugătoarea lumilor şi face totul să mă decupleze de la mica mea construcţie socială. Nu, se îmbracă în cele mai frumoase culori, îşi pune cele mai atrăgătoare podoabe şi face astfel încât să nu pară nicio clipă periculoasă. Trăiesc în ea fără să ştiu ce aduce, fără să-i înţeleg darul otrăvit, fără să mă gândesc vreo clipă că acum nu mai pot ieşi din poveste şi totul se joacă pe viaţă şi pe moarte, all in, între limite pe care nu le pot controla şi tocmai prin asta înfricoşătoare.” („Saraab”, Cristian Fulaş, Editura Litera, 2026)
După alte două volume anterioare, Cristian Fulaş încheie cu “Saraab” o trilogie. De o structură foarte bine controlată şi căruia îţi este greu să îi atribui o singură temă centrală, volumul este şi o pledoarie împotriva literaturii ca terapie sau ca salvare. Dincolo de aparenţa unei literaturi a traumei, construite în jurul ideii de dependenţă, volumul este un generator de teme și sub-teme: conflictul între cultura dominantă şi ceea ce putem numi „street culture”, multiplele faţete ale liminalului, eternismul, refuzul literaturii ca joc social, precum şi un farmec indiscret al ratării.
Ratarea și farmecul ei indiscret
Cum mai mereu ratarea e cumva percepută ca având farmec sub rezerva unei condiţii de status social (a se citi în opoziţie cu „le charme discret de la bourgeoisie”), pentru că acolo ar exista o mai articulată conștiință a ratării, iată că Fulaș se numără printre cei ce aleg să acorde ratării, prin multă auto-ironie, un farmec de o „indiscreție”, ce pe unii i-ar putea scoate din zona de comfort. El dă o șansă la ratare plină de farmec acelor traiectorii non-liniare, vieţilor construite în jurul unui amestec de culturi şi de lumi.
Poate că autorul şi-ar asuma şi ceea ce se numeşte literatură a traumei, dar stilul său rece, tranşant, detaşat, cu umor bun şi multă autoironie, precum şi reuşita inversare a rolurilor dintre medic şi pacient, îl transbordează din aceasă categorie limitativă.
Defilând natural prin paradisurile artificiale, Cristian Fulaş nu le glorifică şi nici nu le foloseşte ca pretext estetic. Se delimitează de ele, prin catalogarea lor drept „cele mai rele dintre lumile posibile.” Cu toate acestea, nu se delimitează de un anumit tip de cultură marginală generată de condiția străzii şi care îi face personajul autentic şi simpatic. În această disponibilitate de a acorda farmec ratării vieților marginale sau la un moment dat marginale, în asta constă „indiscreția”.
Street culture vs cultura dominantă?
Din aplecarea asupra acestei marginalități este generat și un conflict între cultura dominantă și ceea ce putem numi cultură a străzii. Opţiunea pentru argoticul „boschetar”, şi nu pentru variantele nepeiorative ale termenului, este o alegere asumată şi dă şi ea autenticitate naraţiunii şi personajului. Apelul personajului la intertext şi la ironii, atunci când face switch-ul dintre lumi, dintre culturi, vine şi el în sprijinul acestui argument al unui conflict structural între tipuri de culturi.
Această cultură a străzii, care intră în conflict cu cultura dominantă, se suprapune la Fulaş peste conflictul interior. Cultura dominantă nu le recunoaşte celor fără adăpost bunăoară ocuparea spaţiului public, în timp ce cultura străzii ar considera legitim, de exemplu, să îl redefinească.
Eternismul – ca stil şi ca filosofie de viaţă
Un loc important îl ocupă şi meditaţiile sale asupra timpului, „maimultcaprezentul” devenind o indefinită suspendare între trecut şi viitor, între o viaţă a liminalităţii şi o alta a însingurării şi a spaţialităţii închise. Unei filosofii de viaţă văzute, nu ca prezentism radical, ci mai degrabă ca eternism, unde timpul este static şi doar o percepţie a conştiinţei, îi corespunde şi un stil al prezentului.
Opţiunea pentru utilizarea în integralitate a prezentului creează, împreună cu fragmente de fraze fără punct, o atmosferă şi o senzaţie de alertă continue. Cu alte cuvinte, prezentul devine o categorie ce se concentrează într-un singur timp, în condiţiile în care trecutul şi viitorul nu există (eternismul), iar în acest „prezent continuu”, nu că trebuie să încapă şi încape totul; se creează percepţia că în acest prezent continuu chiar se întâmplă totul.
Tematizarea puternică a acestui eternism pentru care pledează este făcută, în final, ca pentru a nu exista nicio scăpare pentru cititor. El, cititorul, se vede nevoit să perceapă timpul doar ca pe o categorie a simultaneităţii. Prin structura ce intercalează haotic, dar matematic, fragmentele de trecut între ele, pentru a le aduce în prezent, trecutul nu devine amintire estompată, ci este simultan cu prezentul. Cititorul, din acest punct de vedere, după cum spuneam, nu are scăpare.
Multiplele faţete ale liminalului: spațiul fizic, spațiul literar, scrisul in between
Frazarea mixtă, care include și lipsa punctului te face să citeşti cu respiraţia ţinută şi transmite ideea că haosul inerent al gândurilor se ordonează după o logică specifică şi liberă, ce scapă convenției previzibile a punctuației.
Da, personajul lui Fulaș își petrece paradisurile artificiale în spații liminale fizice: metrou, străzi, borduri, pasaje, uneori chiar librării. Dar liminalul nu e prezent în volum doar ca spațiu fizic.
In between-ul e prezent și ca oscilație între un spațiu literar mainstream și o logică a auto-excluderii, a refuzului literaturii ca joc social. Literatura ca joc social e respinsă, pentru că, sugerează autorul, succesul e aici de multe ori un amestec de noroc și relații sociale, și mai puțin un produs al valorii cuantificabile obiectiv, după criterii.
Într-un alt sens apropiat de accepțiunea lui Blanchot asupra spațiului literar, prin prezentul continuu la care face apel, personajul este surprins într-un prag infinit. Liminalul este şi un spațiu interior permanent în care trăiește protagonistul. Şi pentru a merge mai departe cu speculaţia, scrisul însuşi devine liminal, de vreme ce scriitorul nu se instalează definitiv în el, ci îi interoghează permanent semnificaţia. „Trăiesc în ea (n. r. literatura) fără să ştiu ce aduce, fără să-i înţeleg darul otrăvit”. Atât de tare e împins liminalul, încât autorul se şterge, se deposedează, se însingurează, pentru a face loc produsului scris şi limbajului investit în acesta.
