Octombrie este oglinda în care se întrevăd, fugar, chipurile celor care nu mai sunt: un sunet al toamnei îi cuprinde şi paşii ce caută cărarea melancoliei descoperă ritmul frazelor, ca pe o incantaţie tainică a inimilor.
Octombrie este peronul de gară dintr-un simbolist oraş provincial: umbrele ce se adună spre a primi îndepărtarea surâd, nostalgic, chemate la viaţa visului de reveria poetică, ca de o bătaie la poarta destinului însuşi.
Octombrie este marginea unei grădini care se întoarce spre sine, veghind amurgul ce coboară printre trandafiri şi meri, străjuită de limpezimea agonică a sfârşitului, copleşită de nostalgie ca de o ploaie ce nu încetează să curgă, egală cu sine, discretă şi solitară.
Octombrie este liceul în ale cărui bănci străvechi se aşează, timid, cei nenăscuţi încă, spre a privi, înseninaţi, dimineţile altor şcoli: un zumzet de voci se simte în aerul tomnatec şi mâna atentă a profesoarei de rusă desenează, cu caligrafie de fum, prima propoziţie a vieţii care stă să înceapă.
Octombrie este pagina pe care se aştern, graţioase ca nişte balerine ale lui Degas, cuvintele iubirii şi ale pierderii: poezia este camera funerară a literaturii şi doar în ea mai putem regăsi ordinea tragică şi diafană a fericirii de demult.
Octombrie este ţărmul unde exilul se va fi sfârşind, în cele din urmă, atunci când trupul va regăsi geometria de undă marină: disciplina dragostei şi a zâmbetului vor fi doar una, topite în valurile ce revin, mereu şi mereu, îngemănate cu pescăruşii.
Octombrie este textul care se hrăneşte din devorarea de sine, ca dintr-un corp de silabe: singurul cer pe care îl mai poate zări privirea este ecranul de pixeli în a cărui ramă lichidă cuvintele capătă chip, treptat, astfel cum ochiul iese din vis, atras de volbura zilei ce îi este doar răgaz de exil.
Octombrie este albumul în care se varsă anii de demult, împăcaţi cu moartea şi cu despărţirea: tot mai departe de anxietatea prezentului etern, trecutul este casa celor ce se întorc, spre a nu mai pleca niciodată.
Şi despre acest octombrie al zâmbetului tandru şi al celei din urmă zi, scriem mereu împreună, parte din fiinţa inseparabilă ce ne-a adus alături, după peregrinările şi vămile retinei de noapte. Şi astfel culoarul electric se deschide, asemeni unei izbucniri de răsărit marin : literatura îşi înfăţişează cadenţa ei, iar dragostea trece dincolo de prag, fără a mai privi în urmă, unită cu moartea din care se nutreşte, himeric.
