„Strălucirea” lui Jon Fosse (traducere Anansi, 2026), cromatică și cu un grad înalt de vizual, este asemenea unei păduri a lui Max Ernst: densă, captivă și mai ales liminală. Întunericul rămâne și aici, ca în multe texte ale lui, un motiv ce duce la un un absurd detaşat, cu accente postmoderniste. Iar liminalul joacă un rol central în trecerea dinspre fizic spre transcendent și metafizic.
Repețiile fixează culorile, în timp ce contradicțiile sunt mărcile literaturii de stare pe care
Fosse o creează. Atmosfera devine simultan liniștitoare și neliniștitoare. Liniștitoare, pentru că însingurarea e un lucru asumat, și neliniștitoare pentru că, privit din exterior, aerul este încărcat de straniu și de un absurd metabolizat.
Minimalismul textual e dublat de minimalismul cromatic, ce dau împreună naștere unui ritm muzical minimalist și el. Albul și negrul sunt explicite, saturate şi dense, mereu cu o zăpadă care trebuie să fie albă şi cu un întuneric care trebuie să fie negru.
În centrul povestirii se află un element recurent al textelor lui Fosse, acela al întunericului care luminează, dar nu neapărat pentru a crea speranță – un deziderat întotdeauna prea fragil. Metafora întunericului ce luminează traduce ideea unei căutări continue în spații liminale, unde absurdul de factură postmodernă este interogat și acceptat în cele din urmă. Iar faptul că mijloacele cu care personajul trebuie să se descurce în liminalitate sunt întotdeauna extrem de restrânse se resimte în atmosfera textului.
Marea, teatrul, străzile pustii, toate aceste spații devin, la Fosse, liminalitate, şi
nu un simplu decor. Iar în „Strălucirea”, pădurea este un astfel de spațiu liminal prin
excelenţă, potențial liant între viață și moarte, între o formă de existenţă şi altă formă de existenţă.
Motivul pădurii întunecate în sens dantesc, de punct de cotitură spiritual, este trecut în revistă marginal și doar ca pretext. La Fosse, acest motiv e postmodern şi contradictoriu un spațiu-captivitate și unul nelimitat în același timp, unde personajul este simultan imobilizat și cu posibilități infinite de ieșire. De unde şi un nivel greu suportabil de incertitudine pe care îl oferă textul.
Întâlnirea din pădure cu părinţii sau cu bărbatul sobru în costum sunt stări halucinatorii
specifice plasării în spaţii liminale sau poate accentuate de astfel de spaţii. Pădurea este, în fine, în „Strălucirea”, un spațiu liminal perfect, oferind, din punct de vedere fizic, o arhitectură naturală repetitivă (trunchiuri de copaci) şi o lumină dublu filtrată, de frunziș și de întuneric.
Acestui in-between la nivel tematic, prin opţiunea pentru pădure, spaţiu liminal prin excelenţă, îi corespunde şi aşa numita proză lentă, un procedeu literar specific lui Fosse. Astfel că pădurea se radicalizează, devenind un element de suspendare a timpului, unde sinele se diluează, memoria se transformă în prezență, iar realitatea nu mai are pretenții exagerate la existenţă.
