Aberația ca nesimțire (și invers)

Neîndoielnic: conceptul de putere se manifestă tot mai pervers. De ochii lumii proaste, potenții omenirii nu numai că nu spun lucrurilor pe nume ci le învelesc în scutecele  metabolismului de nou născut, suficient de mirositoare însă și acestea la momentul adevărului chiar și pentru suferinzii de rinită cronică. Printre sintagmele ticluite sunt drepturile omului, învățămintele istoriei, tribunal internațional (perfect pentru eliminarea indezirabililor, mai devreme sau mai tardiv), discriminare pozitivă, scuze oficiale, etc. Diplomația rămâne în aceste condiții arta de a minți cinic și elegant; nici măcar credibil. De facto et de iure, cel cu adevărat puternic nu are nevoie de minciuni. 

Într-o fabulă romană, leul se întâlnește cu alte câteva carnivore spre a împărți leșul unei rumegătoare. Supremul patruped își adjudecă toate  hălcile în tăcerea înmărmurită a celorlalți colțoși, argumentând-o însă pe fiecare, pentru ca pe ultima, cu demnitatea celui mai puternic să o ia quia leo sum, („pentru că eu sunt leul”). E conștiința puterii exprimată direct, pe față, iar cosmetizarea nu duce decât la aberații învecinate cu nesimțirea. 

De exemplu, romanii le interziceau învinșilor să-și mai fabrice mașinării ofensive, explicându-le că acestea trebuie să le aparțină doar lor. Astăzi arma nucleară le este interzisă (aproape) tuturor, culmea, tocmai de singurii care au utilizat-o până acum. Cert  „prietenii știu de ce”. Ar fi mult mai simplu (nu se pune problema onestității în politică) să se spună „noi suntem leul” (din fabulă), deși aici e mai mult nesimțire. O aberație și mai eclatantă vine din perioada războiului din Iugoslavia când i s-a sugerat unui fost lider bosniac să se predea în schimbul a câteva mii de dolari.  Un exemplu clasic de prostie fie și având în vedere titlul terențian Cel ce se pedepsește pe sine însuși. O probă clară  că potenții, cu tot tribunalul lor internațional, sau poate tocmai de aceea n-au nimic în comun cu legile, căci unul dintre principiile romane, atât de dragi (???) Europei unite spune clar că „nimeni nu se poate vinde pe sine”. Iată că propuneri există totuși…

Aniversarea periodică și tot mai rară a bombardării orașului Dresda a generat la aniversarea a 60 de ani o „ieșire” cel puțin nesimțită din partea foștilor învingători. Cei care își comemorau în pioasă tăcere bunicii, părinții, poate chiar copiii, au fost catalogați indubitabil ca neonaziști. Era mai simplu dacă li se spunea învinși. Încă o dovadă că nici „dincolo” nu suntem egali. 

Revenind la noi în ogradă: tot mai europeană. Un băiețel de 14 ani și-a strangulat prietena nedoritoare de viol, atât de firesc deja între 1 și 80 de ani. Plină de înțelegere, o psiholoagă (europenizată  dar oloagă… psihic, plină țara de ele) îl considera totuși recuperabil pe criminal, adăugând: „nu aș vrea să-l văd pe copil după gratii”. Într-adevăr, dacă are o fiică doamna psiholog l-ar putea lua pe micul criminal, demonstrativ, ca baby-sitter. Ar fi un mirabil exemplu de discriminare pozitivă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *