Scriind despre “ Mizerabilii“ lui Victor Hugo şi despre tentaţia imposibilului, Mario Vargas Llosa alege să scrie despre o operă ce închide în sine ambiţia demiurgică a unui spirit ce domină veacul XIX francez. Scriitor angajat şi geniu polimorf, Hugo traversează epocile şi ambiţionează să producă, o dată cu textul său, acea evanghelie laică care să ghideze umanitatea pe un drum al împăcării cu Divinitatea.
Romancierul Hugo are omniscienţa mitologică pe care autorul modern a pierdut-o.Graniţa pe care o trece Flaubert, o dată cu marile sale romane, situează capodopera lui Hugo într-un teritoriu al nostalgiei şi premodernităţii. Examinat ca obiect arheologic, “ Mizerabilii” riscă să nu îşi dezvăluie mesajul de adâncime, acela de testament al unei arte narative romantice şi de pledoarie în favoarea unei literaturi care naşte mituri, în descendenţa unui creştinism sincretic.
Erudită şi iniţiată în tainele exegezei hugoliene, analiza lui Llosa îşi asumă o miză critică infinit mai importantă decât o simplă glossă comparatistă în marginea unui roman ( aparent ) datat. Descifrarea codului ficţional pe care îl organizează Hugo este punctul de plecare în efortul de a clarifica relaţia care se stabileşte între realitate şi dublul ei romanesc.
Absolutul
Realismul vizionar al lui Hogo este revizitat din unghiul de abordare al unei poetici ce refuză textului statutul de simplă copie fotografică a cotidianului Franţei de secol XIX. Lectura sa reabilitează autonomia lumii ficţionale pe care o construieşte, ca un geometru, Hugo însuşi. Pornind de la “ Mizerabilii”, Llosa explorează o temă centrală în ecuaţia teoriei critice a secolului XX/ XXI- desprinderea romanului de prejudecata imitării servile a realităţii este rama în care se înscrie efortul de explorare al spaţiului proiectat de Hugo.
Căci Llosa reafirmă libertatea divină a romancierului de a-şi edifica propria sa geneză. Realismul mitologic al lui Hugo exagerează şi depăşeşte limitele umanului: în bine sau în rău, sugerează Llosa, personajele sale nu au nimic în comun cu standardul de verosimilitate asociabil poeticii realiste.
“ Mizerabilii” sunt, înainte de toate, ficţiune, iar autonomia acesteia se întemeiază pe geniul literaturii de a schimba/ reordona/ compromite datele realului. Hugo îşi asumă postura “divinului stenograf” ce deţine ştiinţa de a conduce destine, de a pedepsi şi de a creea. Nimeni nu poate rivaliza cu acest arhitect atoateştiutor. Realitatea se topeşte în pasta imaginaţiei clocotitoare.
Fascinaţia “ Mizerabiilor”, notează Llosa, este inseparabilă de potenţialul subversiv şi contestar al textului literar însuşi . Discursul “ Mizerabililor” este un discurs asupra tentaţiei imposibilului, în măsura în care fiecare dintre marile naraţiuni ale modernităţii aspiră să proiecteze o alternativă la realitatea ordonată social. Literatura rămâne suspectă ideologic, căci ea cuprinde o critică la adresa puterii şi autorităţii.
Consideraţiile sale de final sunt afine cu o întreagă tradiţie central şi est-europeană ce a citit ficţiunea ca pe un mod de a recupera adevărul, în contra opresiunii ideocratice. Tirania naşte, paradoxal, acea complicitate între romancier şi publicul său,acea nerăbdare asociată cu posibilitatea punerii în pagină a adevărului interzis.
În America latină sau în Europa captivă,ficţiunea participă, simbolic, la emanciparea din servitute, investită fiind cu forţa ininteligibilă cititorilor democraţiilor liberale. Eliberată de mediul opresiv în care supravieţuieşte , ficţiunea îşi pierde focul mitologic şi incandescenţa ei paradoxală. Întoarcerea către Hugo este, pentru Llosa, maniera de a retrezi acest suflu vizionar şi libertar al ficţiunii. Al unei ficţiuni rebele şi nemăsurate ce se opune puterii, crimei şi tiraniei.
