Miza declarată de Chris Simion-Mercurian cu privire la „Nora”, pusă în scenă la TNB de la începutul anului, și anume aceea de a o scoate din clișeul feminismului, nu e ușoară. Un text atât de clasic, atât de bătătorit la nivel de puneri în scenă, e greu de reevaluat. Rămâne caracterul ei feminist, dar în prim plan nu e scoasă această latură, ci caracterul uman și integritatea Norei. Prin mutarea accentului pe valori precum caracterul, integritatea personajului sau capacitatea de sacrificiu se scapă cumva de afirmarea unui feminism ideologic.
Spre deosebire de unele puneri în scenă de la noi, “Nora” de la TNB (TNB+Griviţa 53), din stagiunea curentă are şi meritul de a lăsa actorii să exprime personajele, permițând transmiterea verosimilă a mesajului lui Ibsen. Sigur, există şi opţiunea de a schimba finalul, cum au făcut unii regizori: Thomas Ostermeier a ales o Nora care îşi ucide soţul, în timp ce Ingmar Bergman considera că soţul Norei este „un tip simpatic, foarte responsabil”. La Chris Simion-Mercurian, finalul lui Ibsen este păstrat, ceea ce se schimbă fiind intensitatea transmiterii mesajului.
În mod oarecum așteptat, focusul este pe Nora, interpretată de Irina Movilă. O Nora care nu e superficială, care urmărește doar interesul material sau care își dorește să evadeze, în mod banal, din universul familial. O Nora psihologizată uneori până la limita patologicului, momentul dansului de la petrecere întârind această intenţie. Dar piesa nu pierde din vedere celelalte personaje, care sunt foarte bine conturate. Spiritului de sacrificiu absolut şi nevoii de iubire condiţionată, de care dă dovadă Nora lui Chris Simion, îi sunt opuse carierismul soţului şi capacitatea lui superficială de iubire. În numele fricii de a nu cădea „într-o mocirlă morală”, soţul Norei, Torvald, este dispus să îşi sacrifice cu uşurinţă soţia. Mai mult, apare oarecum caricaturizat, prin faptul că îşi schimbă părerea rapid în funcţie de context. Foarte bine conturată este şi prietena Norei, Linda (Amalia Ciolan), cea care o „forţează” pe Nora să adopte soluţia finală a regăsirii de sine. Prin atitudinea ei gravă, constant dramatică, parcă stă să prevestească un final tragic. Şerban Pavlu face un rol bun în personajul detestabilului avocat Krogstad, care o şantajează pe Nora, ieşindu-i bine atât latura meschină, dar şi mai bine latura umanizată, din final, când se întrezăreşte pentru el reînnodarea unei vechi iubiri.
Pare că avem, deci, o invitaţie de ieşire din paradigma feminismului ca ideologie şi de a empatiza cu o Nora puternică, care nu îşi doreşte să se exprime manifest pe sine, ci doar să fie autentică. Iar puterea Norei din această punere în scenă este o putere pe care actriţa Irina Movilă a reuşit să o facă să vină dintr-o trăire interioară mereu la limită, mereu pe muchie de cuţit, mereu cu riscul de a cădea on the dark side.
În plus, percepția clasică asupra Norei, cum că este răsfățată și superficială prin urmărirea interesului material sau a confortului este combătută, prin opțiunea pentru un decor minimalist, necolorat, care îndeamnă ca personajul să fie văzut din perspectivă umană, nu din perspectivă feministă sau contextuală: contextul epocii, contextul material sau contextul familial. În acest sens, până şi copiii, care ar putea să îi coloreze viaţa, sunt îmbrăcaţi în alb şi amiguizaţi, prin faptul că nu ştim exact dacă sunt copii sau medici. De asemenea, scena dansului şi „SOS”-ul trupei ABBA sunt strigăte de ajutor, dar cărora Nora le răspunde, în final, prin gestul auto-salvării.
