Asemeni morţii, dragostea nu poate închisă în cuvinte. Asemeni morţii, dragostea îşi trasează făgaşul care să o ducă, precum un drum de fluviu, spre largul unei mări cu care se să contopească. Asemeni morţii, dragostea nu poate avea sfârşit, de vreme ce în caligrafia ei adăugăm, an după an, speranţa disperată a îmbrăţişării care să ne treacă dincolo de prag.
Şi poate că de aceea romanul nostru de dragoste, modest şi visător, este un text rostit de buzele noastre în preajma viselor şi sub ocrotirea morţii: lumina sa este lumina de amurg, iar ritmul său este dat de curgerea paşilor care se îndepărtează de lumea mediocră a zilei, căutând răgazul de trecere al melancoliei.
Căci un roman de dragoste, precum cel pe care îl scriu mâinile noastre unite, se poate naşte doar dincolo de linia morţii. Doar o dragoste care refuză să moară poate purta în sine energia de val a undelor, sfidând anii care se scurg şi mergând mai departe, tot mai departe, spre locul în care toate au început.
Şi doar comuniunea cu moartea, intimă şi tenace, continuă şi dureroasă, poate dărui dragostei tăria de lacrimă cu care să înfrunte uitarea : amnezia mediocrităţii este alungată de dorul ce revine purtat de noapte, în cristalele tremurătoare ale visului, ca într-un sipet de fum.
Iar acest roman de dragoste în care ne aşezăm ca într-o criptă visătoare ne este casă şi port: de aici, din acest punct al reveriei, ne avântăm în întinsul memoriei noastre şi surâdem asemeni unor copii ce nu cunosc teroarea trecerii, ocrotiţi de soarele unei toamne parcă fără de capăt.
Un roman de dragoste, un jurnal al iubirii, un cântec al despărţirii, o elegie pentru cei de demult: iată edificiul în care ne regăsim,de parcă timpul s-ar fi întors asupra lui însuşi şi ar fi încremenit în rama unei fotografii , delicat şi himeric.
Şi cuvintele se pierd, în cele din urmă, în şoapte. Conversaţia trece în murmur, ca o atingere a serii. Şi ne privim astfel cum suntem de o parte şi de alta a liniei morţii, regăsind în conturul celor care am fost lumina zilelor pe care le-am trăit cândva, asemeni unui miracol.
Cei care au cunoscut fericirea nu se pot consola, niciodată, în acest purgatoriu al aşteptării. Cei rămaşi în urmă nu se pot împăca cu singurătatea ce coboară asupra lor, ca un linţoliu de noiembrie. Cei care au iubit nu pot primi în inimile lor uitarea, de vreme ce despărţirea ar desfrunzi ramurile în care tresaltă rodul vieţii pierdute ce le este acum singura patrie.
A fost odată ca niciodată: cuvintele basmului sunt cuvintele romanului nostru de dragoste, scrise de mâna ta pe acel geam îndepărtat ce îţi oglindea chipul de adolescentă timidă. A fost odată ca niciodată şi morţii se topesc în cei vii, la fel cum lumina se stinge în amurg, consolatoare. A fost odată ca niciodată şi dragostea regăseşte, preţ de un vis, intensitatea de insuportabilă fericire a unui ţărm de mare, încadrat de seninătatea iubirii materne. A fost odată ca niciodată şi mâinile ce nu mai au carne muritoare se ating în aerul înmiresmat al grădinii renăscute în noapte, ca un dar al trandafirilor.
Şi chipul nostru îngemănat , amprentă a fiinţei noastre unite, se desenează, mişcător, pe coperta cărţii ce se află în mâinile tale: fiul rătăcitor primeşte îngăduinţa de a se topi la rândul său în culorile pastelate ale serii provinciale . O stradă peste care se arcuieşte cerul unui Focşani graţios ne oglindeşte, muzical, popasul din vis.
Şi ştim că aceasta este casa pe care nu o vom mai părăsi niciodată. Umbrele călătoare se preschimbă în rândurile dedicaţiilor pe care tu le aşterneai, de demult, atât de demult, pe paginile de gardă ale cărţilor tale : respiraţia dragostei ne este, de acum înainte, singura cărare a inimilor noastre, ca o bătaie tainică, inseparabilă şi înlăcrimată.
