Dorul a coborât peste lumea în care am intrat, o dată cu moartea ta, o pulbere nostalgică, ca un praf delicat aşternut peste mobilele ce dorm în vastele camere ale caselor de demult: timpul toarce în liniştea amurgului, în vreme ce înseninarea sfârşitului intră în inimi ca un semn al dimineţilor de visare.
Dorul este, din clipa morţii tale, sora de caritate ce nu îmi părăseşte zilele, veghind la curgerea ceasurilor şi zilelor mele : nimic din ceea există în viaţa mea nu mai există in afara comuniunii delicate ce ne aduce înapoi, pe acele carări pe care doar iubirea, discretă şi tandră, le imaginează, în marginea nopţii.
Dorul este, din acel octombrie îndepărtat, însuşi doliul în care ne înveştmântăm destinele, ca într-o mantie de raze tremurătoare: cuvintele sunt înlocuite de murmur, iar paşii pe care îi simţim sunt doar cei ai celor care nu mai sunt, deveniţi una cu noi.
Şi despre acest dor, care nu se poate stinge, care nu poate trece, care nu se poate duce, despre acest dor ce întră în noi şi urcă spre cerul de noapte, despre acest dor ce creşte din valurile mării contemplate de ochii noştru uniţi, despre acest dor ce hrăneşte frazele conversaţiei noastre tainice, despre acest dor ce nu încape în limitele raţiunii cuminţi şi oarbe, despre acest dor scriem în rândurile ce revin spre noi, la fel cum se întorc valurile spre larg, în neastâmpăr de spumă.
Şi în acest dor ne adâncim, atunci când povara singurătăţii devine insuportabilă şi incandescentă, ca un foc ce ne arde în inimi, şi la acest dor ne întoarcem, atunci când, lăsând în urmă indiferenţa uitării omeneşti, alegem aspra disciplină a dragostei ce nu moare.
Şi prin acest dor ne apropiem, treptat, de pragul în faţa căruia ne va fi dat să ne oprim: acolo unde alţii văd doar disperarea biologiei ce se întrerupe, sterp, noi zărim, graţie privirii iubirii, împlinirea unui destin: împreună, mereu împreună, eliberaţi de teroarea morţii şi deschişi spre întinsul marin în care ne vom cufunda, înseninaţi.
Şi dorul nu ne este nici consolare, nici sprijin calp, nici decor mediocru: frământarea lui dăruieşte respiraţiei noastre ritmul pe care, în viaţă fiind, îl puteam doar bănui, un ritm al atingerilor furate în vis, un ritm al norilor ce se mişcă pe un cer spectral , un ritm al surâsului melancolic cu care întâmpinâm madlenele dragostei noastre, un ritm al petrecerii timpului şi un ritm al despărţirii, un ritm în care descoperim, ca printr-o fulguraţie, mişcarea de fum a umbrelor noastre dragi, niciodată uitate, convocate de inimile ce bat la unison.
Şi acest dor ne va chema în marginea de lume unde ne va fi dat să ne regăsim. Ordinea terestră a peisajului va fi fost înlocuită de fragilitatea unui vis: eliberaţi în reverie, vom plana deasupra mării ca păsările ce ni se înfăţişau de demult, promisiune a toamnei.
Cei morţi ne vor acorda îmbrăţişarea lor discretă, ca un bun- venit , iar copilul ce am fost cândva te va admira din nou, contopită cu toate culorile cerului, înscrisă în ordinea dragostei, înseninată şi melancolică, privind patria de nori în care ne vom pierde, pentru totdeauna, în căutarea liniştii celei din urmă.
