Cum ar arăta o lume din care literatura ar fi alungată, iar ochiul omenesc nu ar mai putea zări peisajul straniu hrănit de energia ficţiunii? Din această interogaţie insurgentă se naşte romanul de idei elaborat de Mario Vargas Llosa ȋn “Adevărul minciunii”, una dintre cele mai ambiţioase tentative de a reafirma fragila putere a textului ȋmpotriva celor care doresc să ȋl subjuge, ȋn numele tezei moralizatoare sau al puterii oarbe.
Căci, mai mult decât o extraotrdinară panoramă ce cuprinde secvenţe canonice ale prozei secolulului XX, volumul lui Llosa duce mai departe o campanie ce se confundă cu cariera sa prodigioasă ȋnsăşi. Apărarea literaturii ȋmpotriva elanului procustian al simplificării ideologice şi al vulgarizării consumiste este cauza pe care Llosa a ilustrat-o, ȋn răspăr cu atâţia dintre contemporanii săi.
Textul şi viaţa
Refuzând metoda critică descărnată şi sterilă, Llosa revine la acea lectură ce eliberează din textul interogat un ȋntreg potenţial rebel de semnificaţie.Şi aceasta pentru că literatura este expresia ultimă şi dramatică a unei suveranităţi pe care nimeni nu i-o poate ȋndigui sau nega. Este acea putere, unică şi neliniştitoare, de a face să se nască, din cuvinte şi din pauze, un univers bizar guvernat de un timp şi de un ritm care este numai al ei.
Aici, ȋn acest spaţiu care nu se poate reduce la documentar sau tendinţă, textul se ȋntemeiază pe metamorfoză şi pe ruptură. Minciuna ivită din ficţiune este adevărul ce nu poate fi judecat ȋn termeni de etică pedestră sau de verosimilitate. Literatura nu poate fi un comentariu orb ȋn marginea trăirilor comune, de vreme ce ea deschide o poartă spre teritoriul ambiguităţii şi al dubiului.
Literatura ȋnrădăcinată ȋn vitalitatea imaginaţiei nu poate fi domolită decât cu preţul castrării ficţiunii. Revola literaturii nu este o revoltă de mucava, ci magma vulcanică ȋn care se toarnă reflecţia despre condiţia umană. Literatura se nutreşte din literatură, caci suntem parte a marii conversaţii pe care o purtăm cu cei care nu mai sunt.
Călătoria lui Llosa ȋn acest domeniu al prozei de secol XX este o formă de autobiografie intelectuală, Dincolo de conturarea unui canon( personal şi adeseori polemic) miza de adâncime este revenirea la temele fără de care literatura nu poate exista decât un rest decebrat: răul, libertatea dragostea, moartea, singurătatea, posibilitatea de a scrie şi capacitatea de a visa. Romanul lui Llosa este o suită de capitole ce capătă conturul unei biblioteci borgesiene: evocarea lui Borges este evocarea unicităţii ontologice a literaturii, sub semnul stranietăţii ei funciare.
Critica lui Llosa este modelată de sensibilitatea celui care a rămas fidel unei vocaţii a neȋnregimentării. Liberal şi umanist, Llosa este un inamic implacabil al ordinii de cazarmă ce-şi revendică ca misiune edificarea fericirii colective. Recitirea lui Huxley şi a lui Orwell este ȋntoarcerea la acest argment ȋn favoarea libertăţii ameninţate de planificare utopică. Perfecţiunea totalitară zideşte un domeniu al pierderii de sine şi al cruzimii: fabula despre animale scrisă de Orwell este epitaful aşternut pe piatra tombală a revoluţiei, căci, mai devreme sau mai târziu, inegalitatea va deveni temelia viitorului luminos.
Literatura este acel corp de cuvinte ȋn care răul poate fi turnat : ambiţia filistină privează ficţiunea de libertatea ei insurgentă şi o nivelează, fatal. În “ Moarte la Veneţia” sau ȋn “Sanctuar” pulsează, teribil, acel nucleu de pasiune şi de sânge ce nu poate fi domolit. Oroarea pe care o convoacă Faulkner este ferestra prin care putem contempla o anumită ȋntemeiere a omenescului. Simbolic, prima carte invocată de Llosa ȋn parcursul său este “Inima ȋntunericului”: chipul lui Kurtz este această inimă ce bate ȋn ritmul răului care nu poate fi numit decât prin geniul subversiv al ficţiunii.
Literatura este şi un pariu cosmogonic. Ciclul lui Dos Passos este citit de Llosa ca un poem ȋnchinat unui oraş al nemăsurii- New-Yorkul din “Manhattan transfer” este prezenţa care bântuie textul. Revoluţia modernistă ȋncadrează spaţiul documentabil ȋn rama imaginaţiei . Dublinul sordid şi poetic al lui Joyce, Parisul delabrat al lui Henry Miller şi straniul Danzig al lui Günter Grass sunt tot atâtea proiecţii himerice, suspendate ȋn oceanul ficţiunii.
Şi există momente când literatura este patul germinativ al literaturii, “Marele Gatsby” este,poate, ȋnsaşi literatura, la fel cum “Lolita “ lui Nabokov este materia stelară care se iveşte din trupul ȋnsuşi al ficţiunii, Autorul devine mai mult decât numele unei biografii spectaculoase: Malraux şi Hemingway transpun arderea vieţii ȋn curgerea de pagini a textelor lor.
Şi totuşi, cum ar arăta acea lume stearpă din care ficţiunea ar fi evacuată, spre a se pierde ȋn uitare? În cosmosul de ecrane tactile al erei digitale interogaţia lui Llosa este asemeni unui fulger care dezvăluie cerul: finitudinea umană se confruntă cu nemurirea rebelă a textului, ȋn tensiunea paginii ce se ȋntoarce spre sine.
