Povestirile atât de diverse tematic ale lui Dino Buzzati poartă în ele farmecul detaşat al unor mituri şi basme revizitate, dar şi gravitatea factuală și subtil ironică a unor teme sobre, existențiale precum moartea, timpul sau absurdul. Multe din ele scrise cu un umor subtil şi cu apel la fantastic, acestora nu le lipseşte gravitatea, artificiul fantasticului dovedindu-se, în final, neputincios în faţa impasurilor realului. Nu le lipsește nici morala, pe care Buzzati o ascunde cu măiestre în spatele autoironiei.
Tensiunea estetică se creează, în povestirile lui, prin contrastul dintre gradul înalt de narativ și de dinamism și, de exemplu, intenția de a crea o atmosferă a absurdului, precum cea din „Șapte etaje” sau de a transcrie o iubire, într-o scrisoare, când mediul bicrocratic nu permite nicio pauză.
În „Domnului director, strict personal”, Buzzati dezvăluie o capacitate extraordinară de autoironie, distingând între cei cu ambiții literare dar netalentați și cei ce au talent dar nu au nicio ambiţie literară. Prin această distincție oarecum brută, Buzzati dorește de fapt să creeze un antagonism între succesul public şi sursele fragile ale creativităţii, cu scopul de a mai sparge puţin din miturile geniului literar.
Moartea e prezentă și ea, dar nu în sens reflexiv sau meditativ, ci într-o dimensiune absurdistă, în care reflexul revoltei în fața acestui eveniment de cel mai înalt grad de certitudine este înlăturat brusc și fără drept de apel. Așa se întâmplă în „Șapte etaje”, unde moartea se instalează implacabil, ordonat și oarecum firesc, în ciuda opoziției protagonistului. Așa se întâmplă și în „Mantaua”, unde moartea este acceptată, pentru că „acest domn al lumii” nu poate fi lăsat prea mult să aștepte.
În „Invitații superflue”, eșecul împlinirii iubirii este redat cu eleganță resemnată și melancolică, acceptând că subiectul iubirii aparține, fatal, unei lumi din care cel sau cea care povestește nu este primit să facă parte. Într-un anume fel, sugerează Buzzati, e mai convenabil ca iubirea să îşi păstreze aura ei platonică, decât să se ajungă, precum în „Vântul”, la un deznodământ nedorit, dar accelerat de un absurd citadin inevitabil.
Finalurile povestirilor sunt adesea deschise și ambigue, nu neapărat din preocuparea faţă de efectele estetice, ci pentru a arăta că deznodământul faptelor devine irelevant în fața propriilor capcane ale minții. Așa cum se întâmplă, în „Sclavul” sau în „Vântul”, unde faptele trec cu totul în plan secund.
Fantasticul e construit subtil, parcurgând distanţa de la interogare la acceptare. Pentru a reinventa, alegoric, basmul peştişorului auriu („Haina vrăjită”) sau pentru a construi o metaforă a morţilor dragi din vieţile noastre („Cocoaşele din grădină”). Iar acest fantastic al său de factură realistă, ce l-a făcut să fie etichetat drept precursor al realismului magic, este plasat în locuri dintre cele mai comune: grădini, birouri, străzi, mări etc.
Absurdul nu e brut şi nici tematizat, ci literaturizat, rafinat şi perfect integrat în cotidian. Şi niciunde nu pare să se regăsească mai clar ilustrată atracţia ratării şi vocaţia abisală decât în „Monstrul Colombre”. În această atmosferă de absurd şlefuit, Colombre/ „Le K” îi dezvăluie protaganistului, parcă pentru a-i provoca o dulce nostalgie, alegerea destinală pe care nu a făcut-o. Iar dacă sentimentul ratării seduce prin ceva este prin această nostalgie a alternativei destinale niciodată trăite.
