Instalaţi în transa visului, am lăsat în urmă, amândoi, tihna de pământuri a zilelor omeneşti. Singurul nostru acasă este acest domeniu tremurător de pleoape, această mişcare de atomi îndrăgostitiţi ce se iveşte din sufletele noastre unite, asemeni unui suflu de crepuscul al toamnei.
Căci în vise şi în marginile lor am regăsit ceea ce ce viaţa biologiei oarbe ne interzicea să mai încercăm: în locul cuvintelor am pus trepidaţia de peisaje a dorului magnetic, în vreme ce atingerea electrică a irisului face să crească , în jurul nostru, lumina ce acordă obiectelor himerice consistenţa de lucire a stelelor în perpetuă facere.
Şi am întrezărit, în această existenţă a viselor furate nopţilor noastre, marginile de ţărm unde mare doarme înspumată, fără ca vreun glas omenesc să intervină în solitudinea cadenţei sale de valuri: suverană peste întinsul de ape, marea îşi trimitea pescăruşii spre cerul despre care ştiam, ca printr-o străfulgerare, că va fi acelaşi cer pe care ochii noştri îl vor contempla, la revederea cea din urmă.
Şi am simţit, împreună, mereu împreună , cum această energie ce vine din adânc, ca o undă seismică tulbure şi implacabilă, ne convoacă spre a ne alătura sufletelor ce îşi găsesc odihna în porturile de unde ascunse privirii: acolo unde nu mai este noapte, căci ziua este egală cu sine şi netulburată de absurd, şoaptele celor morţi se adaugă valurilor şi devin murmurul pe care doar dragostea ce durează în neastâmpăr îl mai poate cuprinde în gramatica sa stranie şi plăpândă.
Şi am stat, împreună, mereu împreună, în marginea lumii noastre trecătoare, spre a pătrunde cu privirea iubirii spre acest orizont ce creşte din ape, ca un susur de lacrimi: prinşi în conversaţia noastră, surâzând cu gândul la lungile amieze ale fericirii, atinşi de vântul ce nu îşi mai poate găsi odihna,astfel cum vine din larg şi se întoarce spre mare, atras de magma ce creşte ca o lavă de diamant,colorând acest cer al celor ce nu mai sunt.
Şi am înţeles că fiecare pas pe care îl facem pe acest tărâm lichid şi eteric este un pas spre ceea ce oamenii seduşi de propria lor fiinţă imperfectă numesc moarte, acea moarte de care se tem cu disperarea unui mecanism ce nu acceptă decât ordinea de ticăit steril a inimii ce împinge sângele ca pe un lichid din substanţa uitării, acea moarte de care aleg să nu vorbească, ca şi cum tăcerea lor ar putea alunga prezenţa ei impasibilă şi tăcută, acea moarte pe care înmormântările calpe şi ipocrite o îmbracă în doliul fad al compasiunii mincinoase, acea moarte ce trăieşte în fiecare dintre noi, croindu-şi cărarea printre artere şi oase, ca un cancer ce rupe în tihnă neomenească din trup, zi după zi, an după an.
Dar nu spre această moarte ce arde şi împinge în uitare ne îndreptăm , urmând visele noastre spre marginea de mare, ci spre moartea ce, eliberând de trup, acordă celor ce nu mai sunt limpezimea fericirii uitate : despovarăţi de dor,căci suntem una cu cei de dinaintea noastră, despovăraţi de teroarea trecerii, căci de acum înainte nu ne mai putem despărţi, despovăraţi de lacrimi, căci doar melancolia se va mai apropia de noi, ca un semn discret al toamnei şi al stingerii.
Şi vom fi regăsit, dincolo de moarte şi împotriva ei, unitatea pe care dragostea o desena pe acel cer de mai în clipele în care mama care erai îmbrăţişa copilul abia născut: ieşiţi din timpul durerii şi al curgerii, ne vom alătura şi noi valurilor ce cresc din ele însele,spre a ne stinge în armonia amiezei marine. Iar urmele paşilor noştri vor fi înghiţite de apele ce se duc mai departe, în vreme ce tăcerea fericirii aprinse ca un crug al primăverii ne va copleşi,până la uitarea de sine.
