Nu mi-am putut închipui niciodată aceste rânduri pe care mi le aduc dimineţile mele solitare, la fel cum nu mi-am putut închipui, niciodată, absenţa atroce din care ele se nasc, ca dintr-un adânc hrănit de dorul ce nu cunoaşte odihnă şi saţiu.
Nu mi-am putut imagina niciodată cuvintele pe care le convoacă visele noastre, la fel cum nu mi-am putut imagina paloarea de statuie a trupului tău trecător aşezat, modest, în pacea unei capele stinghere.
Căci am păşit, o dată cu despărţirea, pe un pământ pe care paşii noştri nu îl cunoşteau: departe de melancolia pe care o îmbrăţişam, ca pe un tărâm al refugiului nostru, am ajuns acolo unde nu credeam că aveam să ajung, în vecinătatea aspră a durerii ce arde şi sfâşie, a durerii care lasă în urma ei doar pustiul populat de vântul teribil al iernii, impasibil şi absurd.
Căci am încercat, în acest timp care a coborât deasupra mea, să reînvăţ să scriu, pentru a te putea regăsi, fragmentată şi delicată, ca un nor simbolist. Iar cuvintele care au venit spre mine, fragile, sunt cele pe care tu, ca un duh blând, le-ai purtat către mine,parcă spre a sparge zidul de tăcere ivit în jurul meu, ca o fortificaţie a morţii, imposibil de străpuns.
Şi astfel am descoperit, împreună, această limbă, visătoare şi plăpândă, această limbă ce adăposteşte jurnalul nostru, ca pe un port al toamnei. Şi era aceasta o limbă pe care ziua raţiunii o refuza şi pe care doar amurgul şi visarea o mai puteau primi,cu nostalgica complicitate a dragostei încăpăţânate şi tandre.
Şi astfel, aşteptând acest evanescent dicteu al reveriei, am scris, împreună , jurnalul în care au intrat doliul şi despărţirea şi căutarea şi melancolia. Şi astfel, aşteptând ca timbrul vocii noastre unite să se distingă, departe de tumultul lumii, am regăsit camaraderia de şoapte ce ne aducea împreună ca pe doi şcolari jucăuşi ,eterni şi naivi în rama fotografiei fericirii lor.
Căci doar acest scris însângerat şi tandru, acest scris ce se izbeşte şi revine spre larg, ca un val hrănit de energia adâncului, ne-a mai rămas, spre a putea convoca umbrele firave ce se ivesc din vis, dispărând în materia genezei. Căci doar în acest scris, tulburat şi înseninat, mai putem atinge, preţ de o clipă de iris nocturn, intensitatea dragostei, ca pe o explozie de stele. Căci doar în acest scris, tremurat şi neliniştit, culorile unor alte amieze mai pot trăi, în lumina palidă a ecranului de calculator.
Şi ştiu că despărţirea nu poate întrerupe aceste flux pe care îl resimţim, amândoi, ca pe un vuiet de mare. Şi ştiu că moartea nu poate amuţi murmurul care ne este , de acum înainte, adăpost şi casă. Căci dragostea se află, întreagă, aici, în aceste cuvinte ale durerii şi ale speranţei : în contra absurdului glacial al culoarelor infinite, ea poartă spre cei ce au iubit ecoul luminii de toamnă şi amintirea fericirii. Iar privirea înlăcrimată pătrunde, înseninată, acolo unde cerul este una cu valurile, în marginea unui orizont ce palpită, himeric.
