Şi poate că această tăcere a viselor noastre, în care ne adâncim ca într-o seară de toamnă, spre a uita răsăritul şi trecerea, este însăşi condiţia dragostei de dincolo de moarte: comuniune blândă, din care pasiunea interogaţiei a fost alungată de tandreţea atingerii ce urmează despărţirii şi dorului.
Şi poate că această tăcere a viselor noastre, cea în care regăsim vârsta pierdută a amiezelor de joacă şi de reverie, este anotimpul însuşi al dragostei de dincolo de moarte, un anotimp cehovian ce nu mai cunoaşte ordinea pierderii, ci doar împăcarea cu sfârşitul eliberat de teroarea trecerii.
Şi poate că această tăcere a viselor noastre, cea spre care revenim ca spre un port ce închide în marginile sale freamătul largului, este cerul care se arcuieşte peste sufletele ce , în fine despovărate de lestul raţiunii, descoperă graţia de vânt a curgerii şi a unduirii.
Căci am regăsit, împreună, această tăcere a viselor atunci când zilele mele au devenit un domeniu al murmurului şi al contemplării nostalgice. Celor ce rămân în urmă nu li se mai îngăduie decât acest timp ce se întoarce asupra lui însuşi, obsedat şi neîmpăcat, asemeni unei răni ce nu se poate închide. Celor ce rămân în urmă nu li se mai deschide decât un singur viitor, un viitor al şoaptei şi al aşteptării, un viitor al mişcărilor de iris nocturn şi al atracţiei magnetice a dorului ce pulsează în golurile de genune ale materiei necreate încă.
Şi doa r în această tăcere a viselor mai ajunge până la noi muzica timpului, ca o prefacere de glasuri şi ca o succesiune de gesturi: aventura noptatecă este iniţiere şi regăsire, chin şi surâs, îmbrăţişare şi lacrimă, pustiire şi împlinire, pierdere şi paşi uniţi, zbatere de inimă şi alergare copilărească, ca un carusel din care nu mai putem coborî, atraşi în vârtejul ce ne promite expulzarea din viaţa zilei ce ne orbeşte cu lumina ei neîngăduitoare.
Treptat şi tainic, tot ceea ce am dorit, cândva, să împlinim creşte în această tăcere ce ne opreşte pe buze cuvintele nerostite, de parcă am şti că, de acum înainte, nu ele ne vor însoţi, ci fremătarea nostalgică a cerului lichid crescând din mare cu impetuozitate de val.
O stranie înseninare pune stăpânire pe fiinţa unită ce suntem, astfel cum ne îndepărtăm de tumultul de ecrane tactile şi uităm forfota subteranelor fără de sfârşit. Înconjuraţi de tăcere ca de un cristal, coborâm asemeni scafandrilor în materia amniotică a dragostei, fără a mai privi înapoi. Treziţi în visare, coborâm, atraşi de pulsaţia cosmică pe care doar o bănuim: nedespărţiţi, aşteptăm sfârşitul cu resemnare înlăcrimată, căutând tihna ce ne va fi dată, în cele din urmă.
