Pentru că suntem, cred, mult mai mult orientați (și) cu privirea minții către Occident – și găsesc că este cît se poate de firesc așa ceva, din foarte multe rațiuni – și fiindcă, în plus, dintre Orientul Mijlociu ne vin numeroase pilde de ferocitate, nebunie și teroare politică și ideologică, ceea ce este culturalmente autentic și puternic vine mult mai greu spre noi.
Dar vine. Și, cumva inevitabil în ultimii ani, cînd tehnologia permite, în progresie geometrice aș spune, anularea sau relativizarea multor granițe, lumea la care am făcut mai înainte referire vine tot mai mult(ă). Cred că e bine, mult mai bine așa decât să nu știm mai nimic viu, adevărat despre ce e acolo și să rămânem, prizonieri, ai unor idei fixe și puține. Sau, dacă nu fixe și puține, eminamente din seria celor care, pe filiere politic/ideologică, ne dau o imagine teribilă despre ce anume pot să facă politica în alianță cu lecturile și practicile literale și aberante ale unor formule religioase în aceste zone.
Să revin la cultură însă. Punctual: la Iran. De acolo, urmăresc aceasta de câțiva ani, și o fac în mod cert cu mult profit interior, ne vin filme remarcabile, cu cărți de vizită internaționale demn de toată atenția. Majoritatea acestor filme, în contra regulilor oficiale și drastice din prezent. Tot din acea zonă – cîndva leagănul unei mari civilizații, acum teatrul de luptă pentru tot felul de –isme care pun lumea întreagă sub spectrul crizei – vine și literatură. Am la îndemână un exemplu foarte proaspăt: Ceea ce datorăm.
Și anume: un roman scris de această femeie:
Adică, de
” Golnaz Hashemzadeh Bonde s-a născut în Iran, în 1983, şi a fugit alături de părinţi în Suedia cînd era doar un copil. A absolvit Stockholm School of Economics şi este unul dintre primii cincizeci de absolvenţi ai programului academic Goldman Sachs Global Leaders. Este fondator şi director al Inkludera Invest, o organizaţie non-profit care militează împotriva marginalizării sociale. A debutat în 2012 cu romanul Eu nu sînt ea. Cel de-al doilea roman, Ceea ce datorăm, a fost publicat la Wahlström & Widstrand, în 2017, şi este în curs de traducere în peste douăzeci şi cinci de limbi. În prezent Golnaz Hashemzadeh Bonde locuieşte cu soţul şi fiica ei în Suedia.” (sursa: polirom.ro)
Împrumutînd (pesemne că mult) din biografia reală a autoarei, povestea care e derulată în această carte este despre mai multe lume – una, în mod cert, din care se fuge; alta, în mod cert, care îi adoptează pe fugari. Este un roman (și) al intervalului, în sensul în care a înțelege mizele și temele care subîntind această poveste presupune, în mod inevitabil, o pendulare între lumi și valori diferite. Dar nu e numai atît și, aș zice, nici măcar în primul rînd așa ceva. Fiindcă, deși cartea folosește repere orientale și repere occidentale pentru a fixa povestea, ea nu este în mod fundamental despre Iran (originea afectivă și, abia în al doilea rînd, geografică a intrigii) sau despre o țară nordică (țara de adopție pentru fugarii din Iran). Este, desigur, și despre aceste două teritorii (geografice, dar și de civilizații diferite ale libertății – și aceste două țări concrete între care pendulează personajul principal are relevanța sa, dincolo de orice dubiu), dar e, mai ales, despre ceea ce transcende aceste – nu neimportante, dar pesemne că nu și cele mai importante – diferențe. ”Ceea ce datorăm” este despre țările – mai bine zis, despre patriile interioare -, țări cu cea mai variabilă (și misterioasă) geografie: e (mai ales) o carte despre iubire, trădare, sacrificiu, suferință, boală, moarte.
Există, undeva în partea a doua a cărții, o scena – pe care Golnaz Hashemzadeh Bonde o face din cîteva fraze, ca și cum ar executa o schiță; dar ce schiță și ce forță! – în care personajul principal, femeia atinsă de un cancer galopant și neîndurător descoperă că în locul în care ea găsise cîndva (într-un fel propriu)”rădăcini”, la revenire acolo era doar nisip; vede că, altfel spus, rădăcinile fuseseră îndepărtate de acolo, pentru a face loc unei banale plaje. Scena se încheie așa: ”o urmăresc cu privirea pînă cînd ușa roșie se trântește în spatele ei. Apoi încep să sap pămîntul cu degetele, încerc să sap cât mai adînc. Trebuie să fie acolo undeva, sub suprafață. Rădăcinile nu dispar, n-au cum să fie scoase cu totul. Dar degetele mele nu reușesc să ajungă la ele.”
Ceea ce datorăm e, în fond, viața – cît mai adevărată, cît mai autentică. Ceea ce datorăm e o carte suplă, puternică, tristă, frumoasă”O excelentă realizare literară!
