Un ocean între întrebări şi răspunsuri
De mai bine de patru decenii m-am pus în slujba dialogului literar. Mai întâi, în joacă, am pus întrebări unor colegi bistriţeni de cenaclu (Virgil Raţiu, Alexandru Cristian Miloş), apoi cu temere, în primele luni de facultate, unor scriitori consacraţi (Teohar Mihadaş, Romulus Guga), apoi, cu îndrăzneală, unor nume de prim rang (Nichita Stănescu, Marin Sorescu), în cele din urmă, ofensiv, la zeci de scriitori, de toate calibrele, adunând peste o mie de pagini de manuscris. De aici şi până la a da contur primei Istorii a literaturii române contemporane în interviuri (apărută în 2005, în 2 volume), ca operă de autor, (antologii de interviuri de diverşi autori mai apărând) n-a fost decât un pas, care trebuia să sfideze cenzura care îi luase locul cenzurii ideologice, cea economică.
Istoria mea oferea o panoramă a vieţii literare de dinainte de 1989, dar trecând şi dincolo de acest prag, aproape un deceniu.
Gazde bune pentru interviurile mele au fost, pe rând, revistele Echinox şi Vatra, Vatra veche, publicând însă, sporadic, şi în alte gazete.
Elanurile mele în privinţa exerciţiilor maieutice s-au concretizat şi în câteva opuri de anvergură, dacă am în vedere cărţile de interviuri pe care le-am realizat cu N. Steinhardt, Nichita Stănescu, Ion Vlasiu, Mihai Sin ş.a.
Timpul a căpătat însă alt ritm în ultimul deceniu, activităţile mele editoriale s-au diversificat, timpul rămas la dispoziţie pentru ceea ce fusese pasiunea anilor de tinereţe fiind tot mai zgârcit. E adevărat, în acelaşi timp, că interesul pentru dialogurile literare nu s-a stins, ba chiar aş zice că au câştigat teren confesiunile, jurnalele literare, memorialistica…
Mijloacele de comunicare au explodat şi ele, în formule diverse, unele dintre cele mai facile – dialogul video în timp real prin skype, de pildă – astfel încât dialogul literar ajunsese să beneficieze de toate condiţiile realizării.
Formulele la care am recurs eu, în timp, au fost pe atunci determinate de oportunităţile vremii – înregistrări audio, dialoguri faţa în faţă, consemnate pe hârtie, dialoguri video… Una dintre formulele “de forţă majoră” a fost dialogul epistolar. Iar cartea de interviuri cu N. Steinhardt a fost realizată astfel, printr-o suită de scrisori, cu întrebări şi răspunsuri care se succedau şi după voia Poştei Române.
Apariţia revistei Vatra veche a readus dialogul în orizonturile lui de altădată, când, la Vatra, rubrica de forţă era “Vatra dialog”.
Număr de număr, în zece ani de apariţie, Vatra veche a publicat peste o sută de dioaloguri literare, antrenând diverşi autori, de pe toate meleagurile.
Un colaborator de nădejde în acest sens a fost Veronica Pavel Lerner, un autor de peste Ocean, care şi-a descoperit vocaţia dialogului, nu doar pentru a cunoaşte pe alţii, ci şi pentru a-şi limpezi pentru sine şi pentru cititori tot felul de necunoscute, despre autori, opere, vieţi literare şi nu numai.
Mi-am dat seama, la un moment dat, că biografia Veronicăi Pavel Lerner e de roman. Un roman pe care autoarea ezita, amâna să-l scrie. Mi-am spus atunci că trebuie să încerc să forţez nota, să o provoc pe Veronica Pavel Lerner să-şi povestească viaţa de poveste, pentru frumuseţea şi, adesea, dramatismul ei, dar şi pentru accentele sale pilduitoare. Pentru că Veronica Pavel Lerner e un model din multe puncte de vedere, unul de care e nevoie acum mai mult decât oricând, în deruta în care se găsesc mulţi, în căutarea cu înfrigurare a unui drum în viaţă, când totul pare deopotrivă posibil şi imposibil.
Sigur, inconvenientul cel mai mare pentru a realiza un dialog cu Veronica Pavel Lerner îl reprezenta distanţa şi… presiunea timpului, pentru că ţinta era ca să relizăm o carte de interviuri în câteva săptămâni, printre atâtea urgenţe ale zilei, în aşa fel încât cartea să ajungă la cititor într-un context cultural favorizant: Spătămâna Culturală de la Hamilton, Canada, unde fusesem invitat să particip.
Apoi, atunci când pui întrebări în calup, prin email, te privezi de o dimensiune esenţială a frumuseţii unui dialog: privirea faţă în faţă, cu tot ce atrage după ea – reacţia spontană, construirea dialogului în funcţie de răspunsurile interlocutorului, impunerea unui ritm mai alert, cu strălucirea firescului.
Oricum, demersul nostru a fost unul asumat cu entuziasm, convinşi fiind, şi de o parte şi de alta, că va rămâne o mărturie care merită să fie cunoscută. Pentru că nu e vorba doar de un om, ci şi de o epocă, de imaginea unor lumi şi a unor locuri care, aparent, n-au nimic în comun, dar care devin consubstanţiale prin destinele care le leagă.
Veronica Pavel Lerner e un interlocutor de mare distincţie şi eleganţă, riguros, scrupulos, atent la cele mai mici detalii, până la… virgulă şi punct.
Ştie să povestească şi are ce povesti.
Dacă ar relua fiecare capitol al vieţii sale, ar putea construi edificii epice până la altitudini romaneşti.
“Amintirile din copilărie” ale Veronicăi Pavel Lerner sunt savuroase, au parfumul Bucureştiului de altădată.
Tot traseul biografic, până la resuscitarea unor tentaţii din adolescenţă, de a face literatură sfidând vârsta, adună suficient material epic.
Nu ştiu dacă o va face sau nu. Dar ceea ce este cuprins în aceste pagini, sub genericul “Oameni, repere, mărturii”, este dovada peremptorie a existenţei unui filon bogat.
Şi aşa cum e, în fulgurări de dialog, această carte are toate datele dăinuirii – prin ceea ce spune, cum spune şi pentru cine spune.
E o carte recuperată, o carte salvată, o restituire necesară.
-Nicolae Băciuţ
