O cameră

Era-n castelul din poveste
O cameră în care nimeni
Nu avea voie să pătrundă,
Dar Făt-Frumos, când castelanul
Era plecat la vânătoare,
A cutezat să se strecoare,
Cu dibăcie, înăuntru.

A nimerit în labirintul
Unui trecut ținut sub cheie:
Ropot de cerbi, păduri de fețe,
Cu ochii stinși, năluci de glasuri,
Un zăngănit parcă de arme
Și susurul unor veșminte,
În sfâșierea despărțirii,
Îl năpădiră, luându-i vlaga.

Nu erau ale lui și, totuși,
Frânturile de amintire
Păreau că ies dintr-o memorie,
În care el mai pribegise.

Pe când se zbuciuma cu gândul,
Din pragul ușii, castelanul,
Sosit acasă mai devreme,
Îl trase iute de acolo,
Nădăjduind să îl întoarcă
Într-un prezent fără fantasme.

Dar când ajunseră afară
Și-și ridicară iar privirea,
Castelul se făcea că intră
Sub coaja unui măr de umbre.

Un comentariu

  1. Felicitari, Monica, pentru intregul parcurs profesional si pentru talentul poetic sensibil si lucid.
    Si mai ales ca nu lasi sa dispara radacinile familiei tale, cu tot ce au insemnat ele…si bune si rele, fiind un bun exemplu de nerepetare pentru zilele ce vor veni.
    Sa traim frumos, sa fim modele…
    Keep shining!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *