“ Hemiptera” este romanul în care Andreea Răsuceanu adună intreaga sa energie ficţională, sub semnul unei alunecări între evuri şi voci. Enigmatic şi tulburător, textul Andreei Răsuceanu este oglinda în care cei de astăzi se privesc, spre a regăsi chipurile în anamorfoză ale celor de ieri, precum în oglinda unui lac străjuit de arbori ce sfidează timpul.
Căci timpul este, poate, personajul bizar în jurul căruia se ordonează întreaga ficţiune. Niciodată omogen, el este alcătuit din întinderi, din pungi de durere şi din fragmente picturale intense şi himerice. Călătoria romanului este călătoria între acest evuri care se suprapun şi care se prind în conversaţia paginilor însele.
Din timpul prezent al naratoarei ce revine spre cartierul bucureştean unde toate au început se coboară pe o scară de fantasme şi de memorie spre timpurile de dinaintea sa, ca într-o regresie de vis. Sub timpul de acum se simte vibraţia timpului comunist, unul în care se revarsă albumul de familie şi cei care se află între coperţile sale: un timp al cenuşiului şi al suspiciunii, un timp al căutărilor şi al dosarelor de securitate, un timp al tăcerilor şi al traumelor. În acest timp comunist se varsă şoaptele ce sunt parte din zidurile de bloc, un timp din care se naşte viitorul însuşi, de vreme ce din securistul ce dispare misterios se iveşte, ca într-un stop cadru de meduză, efigia unui fals miner din iunie 1990.
Dar din acest timp se ajunge încă şi mai departe, spre un timp care face legătura cu adâncul invizibil celor de azi: un timp al unei lumi fanariote de crepuscul sângeros şi sordid, reconstituită din puncţii de imagine cu intensitatea unui vis sau a unui coşmar. În răspăr cu “ balcanismul” exotic al cărţilor mediocre, Andreea Răsuceanu imaginează, în această secţiune de roman, cronica unui ev tulburat, peste care alunecă soarele teribil al molimei şi al morţii.
Timpul nu poate fi separat de moarte şi de agonie. Privirea din text pătrunde în intimitatea trecerii ca într-o anticameră funerară. Suferinţa trupului se află în simbioză fantasmatică cu trecerea. Culoarul pe care se trece se naşte sub ochii noştri, ca o ruptură în ordinea firii. Moartea este cerul pe care îl contemplăm şi este marea în care înaintăm.
Moartea este în vecinătatea bolii ce devine una cu realitatea vieţilor însele. Asemeni insectelor ce durează peste durata fragilă a oamenilor înşişi boala supravieţuieşte şi trece în trupurile celor care vin. Boala este ciuma care coboară peste Bucureştiul fanariot, dar şi strania presimţire ce se simte în paginile de final: un suflu apocaliptic şi catifelat domină frazele romanului, de parcă un vânt de miasme ar reveni, mereu şi mereu.
Se află în “ Hemiptera|” un labirintic, hipnotic roman al Bucureştiului însuşi: textul este un palimsest în care se citesc evuri şi destine, parte din curgerea unui oraş. Există, poate, o dimensiune egoficţională, de vreme ce Bucureştiul spre care se întoarce naratoarea este cel în care se află ceva din fiinţa însăşi care scrie. Este un Bucureşti care evocă , prin pulsaţia sa mitică şi stranie, pe cel al lui Mircea Cărtărescu din primele sale texte.
Dar Bucureştiul ce creşte aici merge mai departe, spre evurile ghicite în ziduri de case: ochiul dezvăluie decorul atroce a unui oraş în care morţii sunt prinşi în saci şi aruncaţi, pentru ca ciuma să nu meargă mai departe. Bucureştiul din ”Hemiptera “ are răsuflarea istoriei care îl striveşte sub apăsarea ei, ca o lespede de mormânt.
Literatura devine, o dată cu Andreea Răsuceanu, cărarea ce duce spre timp, durere, nostalgie, dragoste, agonie , molimă şi moarte. Precum în miezul unei stele se află în text pulsaţia de inimi şi de clipe: ferestra ficţiunii se luminează, spre a lăsa sa se întrevadă ceea ce se află dincolo de sfârşit.
