Rămâne desigur definitorie opinia poetului după care „suntem un neam de cântăreți” și multe altele, cum vom vedea cu altă ocazie; dar, având în vedere că ne cam îndoim și, cum bine spune Ingeniosul bine temperat (vezi Mircea Horia Simionescu, lucrarea cu același titlu). „când ne îndoim începem de la mijloc”, nu putem să nu-i dăm dreptate; adică ne în-doim în multe, adică ne divizăm în două. E bine, e rău, greu de a- sau depreciat.
De vreme ce avem un amenințător stat paralel, e clar că suntem îndoiți; în principiu nu ar trebui să se simtă nimeni zogonit de Pan, adică să se panicheze, căci, cu puține cunoștințe elementare (la unii lipsesc însă și acelea) știm că paralelele se întâlnesc la infinit. Deci, clar că nu e nici un pericol, indiferent dacă avem o dreaptă sau două paralele. Mai rău e poate faptul că „motoarele” Statale nu duduie ca două, ci ca unul… nu neapărat performant.
Mai grav e că Țara e în-doită; iar asta din punct de vedere meteorologic, după cum suntem avertizați cu galben, portocaliu sau roșu. Anunțurile de tipul „România e împărțită în două” sună însă mai degrabă a politic decât meteorologic și pot duce la afectarea unității de nezdruncinat a poporului nostru; este și acesta un motiv pentru care aserțiuni de acest fel ar trebui interzise. Mai ales că hărțile (fals)meteo ne arată o demarcație pe linia Carpaților noștri care au fost dintotdeauna coloana vertebrală a istoriei și a neamului nostru unit. După ce romanii ne-au provincializat (și bine au făcut) în Fericita Dacie, nimeni nu a reușit să ne împartă în mai mult de trei, pentru ca acum să fim din nou (re)uniți indiferent de codurile meteorologice; indiferent de avertizări, vânturile nu ne vor mai despărți (astea fiind asigurările, că doară scut chiar avem acum).
Iată însă că în condițiile în-doirii și nu a îndoielii, plasate în spațiul liric, se naște un dublu concert (nu-i pot spune în-doit, pentru că avem termenul definitoriu) care îmbină armonios operisticul cu simfonicul.
Podiumul dirijoral este ocupat de un maestru de origine nedefinită dar cert nu autohton, ceea ce poate genera dubii, ca să nu zic îndoieli pentru că, după cum am văzut nu e bine. Atât în dreapta cât și în stânga corurile sunt magnifice, iar orchestra e de nedespărțit. Printre coriști se află viitorii prim-soliști și soliști care, în funcție de indicațiile – nu întotdeauna clare ca sursă – ale dirijorului, urmează să interpreteze ceea ce e de interpretat.
Uvertura cu certe inflexiuni simfonice de dimensiuni mahlerian-wagneriene, ne sugerează o prezență grandioasă, prometeică, titanică, iar corul, deși nu este cazul, parcă freamătă spre a glăsui; dar, surpriză, aici intervine deja specificul local, în punctul cel mai înalt, când atât interpreții cât și auditoriul simt că urcă in excelsis, precum într-un musicus interruptus , ca să nu fiu licențios, amintind totuși de marele bayreuthian, totul cade; corul din stânga începe cu o veselie care contracarează măreția căzută, să se întrebe, armonios desigur, dacă e „vin sau bere”?, pentru ca, fără un răspuns clar, să facă loc corului din dreapta care, în spiritul modelului faustian preferă să elogieze „vițelul de aur”, pare-se totuși mai rentabil decât licorile; o opțiune care ne face pe dreapta cel puțin, veterotestamentari, deci ierusalimitani.
Deodată dintre prim soliști se desprinde cu grație stângace, adică din stânga, dar decis, un tânăr, după cum din dreapta apare o tânără; el îi cântă baritonal propunându-i „să ne dăm mâna”, în timp ce ea, urmând modelul da pontic-mozartian în variantă aproape euxinică, parcă ar vrea și n-ar prea vrea; duetul idilic nu se perfectează căci apare, nu e clar dacă din dreapta sau stânga, un personaj diabolic cu glugă neagră și care, conform cert modelului lui Boito se prezintă ca fiind „spiritul care neagă totul”, stricând deci orice aranjament; ca atare cei doi dispar pe moment, dar, urmând modelele, vor reveni conform libretului impus.
Intermezzoul ne duce pe tărâmuri campestre dar și montane, sugerând frumusețile unui ținut cam neprețuit de locuitorii săi, dar care cert nu e de vânzare; pe fond orchestral se aude un murmur supărat dar hotărât, într-un crescendo pentru ca apoi să descifrăm textul „nu ne vindem țara”, o variațiune pe tema „Patria mea, patria mea” din frumoasa operă a vecinilor noștri intitulată „Bank ban”.
După amuțirea completă, iarăși corul e definitoriu cu un ritm alert specific anunțului de necontrazis: „nu este pe lume plăcere mai mare decât vânătoarea în codrul cel des”; pe un fond weberian reapar cei doi din prima parte; plăcerea cinegetică e explicabilă în variațiunea locală, căci cu cât mai des codrul, cu atât mai neclar cât vânăm, iar amorezii se pot ascunde mai bine. Dar, fatalitate, când să înceapă confesiunile apare garda verde cu luminițe făcând să strălucească pădurea devenită loc al demascării, atât din stânga cât și din dreapta, iar cei doi sunt despărțiți cu brutalitate, după modelul verdian (probabil din Don Carlo, dar poate fi și altul… ). Încă nu știm ce s-a decis pentru viitorul stângaciului și al dreptacei.
Actul următor, operistic-simfonic, îl readuce în prim plan pe iubărețul necugetat, de data aceasta într-o postură clară de victimă; după cunoscutul model verdian dar cam nedumerit ne mărturisește că e „printre victime”, după ce, asemenea trubadurului răpit în copilărie și crescut de țigani, s-a întrebat „cine sunt eu?”, desigur ca etnie și stare socială, amintind de nenorocitul Oedipus, admirabil reprezentat și în creația de la noi (ce-i drept cam rar, dar nu inexplicabil…). Întrebarea nu-și află răspunsul căci adoptiva urmărește răzbunarea, un gând urât. Oricum, apare Marele Inchizitor, asemănător cu negativul cu glugă; în varianta noastră însă – și aici e iarăși un semn de originalitate a poporului nostru – inchizitorul e de sex feminin, deci cu totul inedit; mezzo soprana face față cu brio rolului; iarăși după model verdian îi spune celui de lângă ea (nu victimei!) că nu trebuie iertat trădătorul, indiferent de gradul de rudenie din stânga sau dreapta; aria doamnei inchizitor este foarte convingătoare, dar nu pentru toată lumea; corul vociferează din ambele părți, cu inflexiuni moderne contrapunctuale și cam greu de suportat, sugerându-se că nu se știe niciodată … Inchiziția neavând nici direcție și poate nici Dumnezeu (contradictoriu, dar așa ar fi firesc…)
Brusc registrul coral se schimbă; nu mai e clar dacă sunetele sunt din dreapta sau stânga, dirijorul având o atitudine paradoxal neutru de binară, adică bagheta îndeamnă în mod egal; ca atare avem parcă un singur cor. Tânărul e găsit (cel puțin) penal, iar tânăra e condamnată in absentia, după ce, pare-se, reușise să fugă în invocatul coral codru cel des, probabil ajutată de vânătorii și tăietorii de lemne le fel de penali. Și totuși…
Corul murmură amenințător „trădător… trădător…”, în timp ce inchizitoarea transformată în Mare Preoteasă, îi reamintește amărâtului amorez ce minuni a făcut spre răul Patriei. Ca în modelul verdiano-egiptean, îl amenință de vreo trei ori cu atât mai inutil cu cât sentința a fost dată în prealabil, ceea ce pune totuși sub un mare semn de întrebare probitatea sacră a instituției cântate de cor și preoteasă. Nu există nici un dubiu că interpreta celor două roluri coercitive este aceeași excelentă mezzosoprană.
După o scurtă pauză în care corul își reîncarcă minusculele surse de lumină, tocmai pentru a se sugera că Țara, poporul nu sunt afectate de dramele personale indiferent că au loc la dreapta sau la stânga, într-o notă de victorie totală, același cor, parcă mai revigorat și la nivel celularizat, intonează inconfundabilul „glorie nemuritoare străbunilor eroi”; unii interpreți corali par totuși să aibă unele ezitări observate și de dirijor dar ignorate în cele din urmă; probabil e o reminiscență neagră a faptului că atât în originalul francez (unde fragmentul e interpretat la revenirea din luptă, cu trupurile ciopârțite de… glorie) cât și în realitatea autohtonă condiția eroului e „la un metru sub pământ” cum ne spune un excelent roman al unui prozator uitat (Cezar Petrescu); și-apoi nu e clar dacă ne raportăm la dreapta sau la stânga; oricum, irelevant pentru morți.
Revenind la victima inchizitorială a Marii Preotese, corul intonează un imn angelic din dreapta, în timp ce din stânga, într-un melanj sinistru se aud bocete specifice trecutului nostru daco-preroman. Victima horcăie destul de muzical și nu neapărat letal, întinzându-și brațele către dirijor; evident inutil căci nu el a compus variațiunile. Nu e clar dacă totuși sucombă sau mai există o portiță de scăpare, rămânând loc pentru o posibilă continuare. Urmează un recitativ pe fond orchestral, din care deducem că iubita a reușit să fugă (după cum s-a suspectat mai sus); aici apare marele talent al libretistului autohton căci, spre deosebire de nenorocita Manon Lescaut care nu reușește să prindă transatlanticul, eroina noastră – evident adaptată vremurilor mai noi – pleacă spre o lume (presupusă a fi) mai bună desigur dincolo de ocean.
După ultimele acorduri, apare din mijloc, deci nici dreapta nici stânga, dar sigur din negura istoriei (nu e clar dacă a noastră sau nu) un personaj neutru care îl abordează frontal pe dirijor șoptindu-i ceva; nimeni n-a auzit nimic; după ce dispare misteriosul mesager în aceeași negură din care a venit, dirijorul la rândul său mimează ceva către coruri, adică și la dreapta și la stânga identic.
Într-o frenezie de nedescris cele două coruri, ca într-un refuz patriotic față de modelele snobismului muzical, încep să intoneze (orchestra parcă mai ezitant la început, mulți au cântat pe dincolo) strămoșeasca Horă a Unirii; se aud mirabile interogații precum „dar nu avem noi valorile noastre strămoșești???” Și totul se dezvăluie ca fiind un fals dublu concert, căci dacă adevăratul dublu concert presupune completarea reciprocă într-o armonie bine stabilită, la noi, până la urmă și în esență toți cântă la fel într-o deplină și de nezdruncinat unitate, adeverindu-se inexistența paralelelor și a codurilor care vor să împartă Țara.
