O ediţie Camus:condiţia absurdă

Absurdul intră în lume, o dată cu Camus, provocând privirea în această oglindă neiertătoare. Absurdul este, în cazul lui Camus, mai mult decât o obsesie. El este dublul fantasmatic de care nu se poate elibera cu adevărat niciodată. Şi poate că moartea sa însăşi,dincolo de legendă, este confirmarea acestui teribil divorţ pe care opera sa îl consemnează. Zidurile absurde pe care le –a contemplat au sfârşit prin a-l încercui, ca într-un imens labirint, din care nu a exista altă ieşire decât sfârşitul.

Absurdul lui Camus este, asemeni celui al lui Kafka sau Buzzati, inseparabil de impasul existenţial pe care îl resimt modernii. Pentru Camus, ca şi pentru cei care aparţin acestei familii de spirite, absurdul încadrează o experienţă ce nu mai poate avea lumina pe care i-a conferă credinţa. Camus este plasat între Kirillov şi Karamazovii lui Dostoievski. El se simte modern pentru că ,asemenea personajelor lui Dostoievski, nu se poate sustrage acestei fascinaţii autodevoratoare a reflecţiei. De la absurd la înstrăinare şi mai apoi la solidaritate, drumul lui Camus este încercarea de a descoperi semnificaţia, de a străpunge bariera pe care o ridică in faţa sa lipsa de sens a lumii. Scrisul este complementar acţiunii. Prin literatură, ca şi prin rezistenţă, Camus organizează un domeniu între ale cărui margini tentaţia morţii este înlăturată. Pentru Camus, ipoteza absurdă nu duce la sinucidere, ci la alcătuirea unei noi temelii a lumii. Paradoxala fericire a lui Sisif este fericirea lui Camus însuşi.

Zidurile absurde

Există la Camus nu doar o extraordinară febrilitate, ci şi o teribilă, unică putere de a explora, până la capăt, prin idei şi prin ficţiune, un teritoriu ce se refuză altor intelecte. Cărţile sale devin repere iconice tocmai pentru că ele consemnează ceea ce alţii poate au resimţit, difuz: acest insesizabil are, o dată cu Camus, capacitatea de a fi topit în cuvinte.

Revelaţia absurdului este, înainte de toate, revelaţia instrăinării. Este acel moment în care singurătatea este mai mult decât singurătate şi devine imaginea despărţirii de tot ceea ce ce există în jurul tău. Revelaţia absurdului,aşa cum notează Camus în “ Mitul lui Sisif”, apare ca un semn ce întrerupe continuitatea de fals comfort a universului în care omul este înscris. Revelaţia absurdului este sfârşitul unei concordii, finalul unei armonii. Din clipa în care spectrul absurdului îşi face simţite aripile sale, tot ceea ce era firesc nu mai are decât un gust al cenuşii.
Între om şi societate, între om şi univers se interpune zidul de sticlă prin care nu se poate trece. Fiinţele care se mişcă dincolo de el, peisajele pe care le poţi întrevedea, ritualurile pe care le poţi urmări şi la care ai participat şi tu, cândva, toate acestea sunt schimbate de atingerea revelaţiei absurdului. Din acel punct, omul este proiectat în acest spaţiu noneuclidian, ale cărui contururi îi mai sunt doar în aparenţă familiare. Absurdul se simte în acele pagini sumbre din “ Faţa şi reversul” – este acea Pragă pe ale cărei străzi merge, fără ca nimeni să îl poată întâmpina cu adevărat. Praga lui Camus este, simultan, o poartă spre infern, dar şi absurdul însuşi.

Damnarea lui Meursault din “Străinul” este efectul acestei înstrăinări ce face comunicarea cu cei de dincolo de el imposibilă. Mersault nu poate fi un monstru, de vreme ce atâtea dintre sentimentele pe care se fondează convenţiile umane îi sunt inaccesibile. Mersault este înăuntrul şi în afara lumii sale. Aparenţele sunt menţinute, prin efectul inerţiei care îi conferă o identitate inteligibilă celor din jurul lui. Meursault nu poate fi înscris cu adevărat în acestă ordine. Absurdul îl proiectează în acest gol de care societatea are oroare. Vina lui Meursault nu este vina nenumită a lui K din “ Procesul”. De această dată, justiţia are temeiul faptei pe care îl poate invoca. Dar mecanismul care îl striveşte pe Meursault nu este mai puţin absurd decât cel din labirintul kafkian.

Execuţia este precedată de încercarea oamenilor de a impune lui Meursault acel sens pe care îl refuză. Meursault trebuie să moară nu doar pentru că a ucis, dar şi pentru că nu poate fi parte a acestei lumi. Amoralitatea criminală pe care i-o reproşează judecătorii săi este efectul condiţiei absurde pe care Mersault o îmbrăţişează, fără a o teoretiza. Meursault este separat de lume prin acest zid de sticlă pe care îl organizează absurdul. Exterminarea sa este tentativa autorităţii de a stabili, prin violenţă, sensul pe care Mersault nu îl mai poate descoperi.

La peste jumătate de secol de la publicarea sa, “ Străinul” îşi păstrează, în adâncul paginilor sale dominate de scriitura albă şi tragică ce o evocă pe aceea a lui Stendhal, nucleul de simbolică fascinaţie care explică extraordinara sa popularitate. Căci “ Străinul” lui Camus este, asemeni lui Werther al lui Goethe, un erou al timpului său,la fel la Giovanni Drogo sau Josef K. Lectura “Străinului” nu poate fi, niciodată, una neutră, lipsită de pasiune. Contactul cu textul lui Camus este contactul cu şocul electric al trezirii din somnul cataleptic al conformismului cotidian. Ruptura pe care o iniţiază descoperirea sa eliberează privirea de povara locului comun. Zidurile absurde, ignorate în virtutea comodităţii leneşe, devin vizibile ochiului, ca o reţea de fortificaţii care încadrează umanitatea. “ Străinul” este transcrierea acestui mit în care modernii se recunosc, ca într-o oglindă.Cunoaşterea lui Camus este un act de auto- cunoaştere.

Cât despre “ Mitul lui Sisif” , prin chiar debutul său memorabil, ce îl interpelează pe cititor în chestiunea centrală a semnificaţiei sinuciderii , acesta rupe cu o întreagă tradiţie a încremenirii pedante în filosofie, spre a arunca textul în magma autenticităţii. Simptomatic, în acest eseu care se află la jumătatea drumului între speculaţie şi literatură, Camus este mai aproape ca niciodată de Dostoievski şi de posedaţii săi. Este ca şi cum, peste decenii, Kirillov ar scrie o febrilă tentativă de confesiune. Relaţia dintre Camus şi Dostoievski, atât de intensă de –a lungul întregii sale biografii intelectuale, nu poate fi separată de frământarea pe care Camus o resimte în faţa provocărilor morţii, vieţii şi credinţei.

În “ Mitul lui Sisif”, Camus îşi asumă, ca în atâtea dintre textele sale eseistice, vocaţia sincerităţii rănite. Sinuciderea, sensul, căutarea solidarităţii nu sunt abstracţiunile ce umplu timpul filosofului pedant de catedră, ci materia arzândă din care se nutreşte cartea sa. Dacă “ Străinul” este apoteoza acelui stil stendhalian al albului înspăimântător, “ Mitul lui Sisif” anunţă energia din “ Omul revoltat” –refuzând , programatic, existenţialismul, Camus duce mai departe angajamentul de investire tragică al lui Kirkegaard în explorarea propriei sale intimităţi.

Absurdul acţionează, în “ Mitul lui Sisif”, ca factorul ce demistifică existenţa însăşi. Eseul lui Camus refuză încremenirea filosofiei sistematice, spre a urca treptele dureroase ale reflecţiei hrănite din materia propriilor obsesii.

Camus nu este şi nu poate fi un filosof , pentru că îi lipseşte tihna speculaţiei aseptice. Absurdul îi impune lui Camus febrilitatea ideaţiei, îl obligă să articuleze discursul mixt, încărcat de pasiunea confesiunii şi de vocaţia introspecţiei tragice. Lecturile lui Camus din “ Mitul lui Sisif” încadrează un traseu care este, fundamental, unul al explorării interioare . Prezenţele lui Kirkegaard sau Dostoievski sunt indiciile acestei îndrumări spre adâncurile populate de fantasme şi luminate de torţele lucidităţii însângerate.

Teatrul lui Camus acorda absurdului o plasticitate tragică. Căutarea tragediei, despre care va scrie şi va conferenţia, este, în acelaşi timp o căutare a înfruntării cu absurdul. Teatrul lui Camus nu este dominat de ornamente ideatice excesive. El este, în “ Caligula” şi în “ Neînţelegerea”, definit de un mecanism al inevitabilităţii căderii. Absurdul poate duce, o dată cu Caligula, spre teroarea ce răstoarnă convenţia, în căutarea autenticităţii izvorâte din nefericirea imposibil de ostoit. Caligula al lui Camus este un experimentator funest, un acrobat sângeros , dar şi un om izolat între zidurile absurde din care nu poate evada decât prin moarte. Divorţul absurd este, pentru Caligula, suportabil doar în măsura în care arbitrariul puterii evacuează sensul din lume . Roma lui Caligula este un teritoriu din care omenescul este alungat de condiţia absurdă.

“Neînţelegerea “ este aproape de prozele din “Faţa şi reversul”: le uneşte efigia unei izolări de o intensitate fizică aproape. Din hanul transformat în abator nu există salvare nici pentru fiul care revine, neştiut, in ţara sa, dar nici pentru mama şi sora lui care îl asasinează, ca pe orice alt călător. Iadul din piesa lui Camus este un iad al ceţii şi al singurătăţiii care arde suflete. Din el nu se poate ieşi, de el nu se poate desprinde nimeni. Absurdul este, de această dată, unul auster şi crud, departe de improvizaţiile din “ Caligula”. Moartea înaintează, implacabil, moartea luminează un pământ care nu mai poate fi hrănit de lucirea altui soare. Absurdul atrage, asemeni unui hău. Omul este înghiţit în vârtejul de ape.