Documentar nominalizat pentru Oscar 2018

Filmul de 89 de minute „Villages, Visages” este un documentar din Franța, scris, regizat și jucat de renumita Agnès Varda, născută în Belgia la 30 mai 1928 și care trăiește în Franța din anii ’50. La cei aproape 90 de ani, încă lucrează în domeniul cinematografiei, după o bogată carieră și un renume binemeritat câștigat, alături de cineaști ca Jean Luc Godard, în crearea curentului „La Nouvelle Vague” de la sfârșitul anilor 50. Agnès Varda are multe filme în palmares și a primit numeroase premii, printre care chiar anul trecut un Oscar. Alături de ea, co-autor, co-regizor şi actor este „JR” (pseudonimul ales, nu aflăm de nicăieri numele lui adevărat), un talentat fotograf muralist de 34 de ani, cu care Agnès călătoreşte prin satele din Franța pentru un proiect legat de fotografii și cu care se ȋmprieteneşte pe parcurs.

Voi enumera șapte din motivele pentru care filmul, care m-a emoționat profund, mi s-a părut unul din cele mai frumoase văzute de mine în ultimii ani, dar ele sunt mult mai multe. Las cititorul să le descopere singur.

  1. Întotdeauna gândirea și exprimarea în cuvinte ale unui om în vârstă farscineaza, iar Agnès e absolut cuceritoare în tot ce gândește și spune.
  2. Filmul n-are nici cea mai mică urmă de violență, subiectul este exclusiv legat de arta fotografică și de căutarea frumosului în satele din Franța, iar diferențele de opinii artistice, care apar inerent, îmbogățesc esența convorbirilor.
  3. Dialogul dintre doi oameni între care diferența de vârstă e mai mare decât jumătate de secol este nu numai interesant, dar uneori chiar palpitant.
  4. Împletirea calității de om cu cea de artist este prezentă continuu, iar întâlnirea lui Agnès cu bunica lui JR, care are 100 de ani, este, pur și simplu, o „baie de bine”.
  5. Fiecare vizită într-un sat este precedată de un moment în care cei doi, la o cafenea sau într-un mic restaurant sătesc, discută despre popasul următor.
  6. În alegerea subiectelor fotografiilor, cei doi artiști pun accentul, spre deosebire de ceea ce ne-am aștepta, nu pe frumusețea și simetria figurilor, ci pe estetica ascunsă ochiului, cea sufletească, marturisită de personajele alese în poveștile lor și care, prin simplitate și firesc, emoționează. Mi-am amintit, văzând filmul, de celebra replică a vulpii din „Le Petit Prince” de Saint Exupery: „On ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux”.
  7. După fiecare sat în care cei doi artiști au realizat fotografiile murale, ei discută îndelungat despre soarta trecută – și eventual viitoare- a oamnilor pe care i-au cunoscut, ca o dovada – din nou- de imbinare artist-om a celor doi realizatori şi actori principali ai filmului.

Deși i-am auzit pe unii spunând că filmul n-ar fi gustat de tineret și că asemenea filme sunt sortite pieirii, îndrăznesc să sper că filmul va rezista timpului, pentru că tot ce reprezintă este legat de natura umană și, atâta vreme cât încă n-am devenit roboți, vom vibra la elementele atât de sensibil atinse de filmul „Villages, Visages” („Faces Places”)

Pe 4 martie vom afla dacă, din cele câteva documentare nominate pentru Oscar în 2018, „Faces Places” va fi cel ales. Dar, indiferent de părerea votanților pentru prestigiosul premiu, recomand călduros vizionarea acestui superb film care mângâie privirea, împacă sufletul și îmbogățește spiritul.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *