Vrei, nu vrei, e Valentine’s Day!

Pe continentul nord american se sărbătorește cu mult fast ziua sfântului Valentin, patronul relațiilor amoroase. Când am venit în Canada nu prea știam multe despre acest sfânt și, în primul an în care am aflat despre obiceiul de a se oferi ciocolăți și inimioare celor dragi, mi-am zis că e la fel ca mărțișorul din România, care se poate oferi oricui, nu doar celor de care ești îndrăgostit. Noroc de inspirația pe care am avut-o s-o întreb pe secretara șefei mele din Montreal, o acritură de „Mademoiselle” din Franța, ce-ar fi să-i ofer șefei niște trandafiri de Saint Valentin, în semn de prețuire. Secretara grăsuță, veselă și împodobită cu mărgele, inele și brățări, m-a privit strâmb:

Valentine s Day 1

„Cum adică în semn de prețuire?”

„Așa, ca o delicatețe”, am zis.

„Ferească Dumnezeu, s-a îngrozit ea, ce ești în amor cu ea?”

„Nu, am zis, dar ce, flori de Saint Valentin înseamnă exclusiv amor?”

„Da”, mi-a răspuns ea cu mirarea de a vedea la mine o îndoială referitor la existența altor sentimente decât cele amoroase când se oferă flori de „Valentine’s Day”. Am renunțat deci la ideile mele nobile de atunci.

Acum, ȋn preajma lui 14 februarie, când magazinele sunt pline de ciocolată și trandafiri la un preț triplu față de cel normal, mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută ȋn România, cu mulți ani în urmă.

Aveam 15 ani când, bucureşteancă fiind, am intrat într-un joc în care, când primeai o ilustrată, trimiteai alte patru și, prin multiplicare, primeai și tu ilustrate de la alți jucători, pe care nu-i cunoșteai. Așa se face că am primit odată o ilustrată de la Mihai, un băiat din Câmpulung Muscel. Mi-a plăcut scrisul lui și am intrat în corespondență cu el. Era de vârsta mea și ne-am împrietenit prin scrisori. Când mi-a cerut o fotografie, i-am spus că vreau să-l văd eu întâi, iar după aceea ȋi voi trimite. Cum el nu s-a grăbit, chestiunea cu fotografiile s-a tot amânat. Ne întrebam când vom avea ocazia să ne întâlnim şi glumeam în scrisori gândindu-ne că poate, după ce ne vom vedea, n-o să ne mai scriem niciodată. Din scrisorile lui caligrafice și lungi părea un băiat cultivat și relația învăluită în mister devenise interesantă.

La liceu, în vacanța de primăvară, s-a organizat o excursie la Cheile Dâmbovicioarei. M-am înscris, mai ales că mergea și prietena mea, care era la curent cu ilustratele și corespondența cu Mihai. A acceptat să mă acompanieze în aventura propusă de mine: să lipsim câteva ore de la programul excursiei, să luăm un autobuz de la Cheile Dâmbovicioarei pâna la Câmpulung Muscel, să mergem în secret la adresa lui Mihai și să vedem cum arată. Apoi, în funcție de impresia pe care mi-o va lăsa, îi voi dezvălui sau nu identitatea mea.

Zis și făcut: ne-am urcat într-un autobuz aglomerat, cu geamuri prăfuite. La Câmpulung Muscel, ne-am interesat de strada cu pricina. Ni s-a explicat traseul și, cum n-aveam creion, l-am învăţat pe dinafară: „prima la dreapta, prima la dreapta, a doua la stânga, prima la dreapta, a doua la stânga”. A fost o bucățică bună de mers. Eu aveam emoții, dar prietena mea era ultra-liniștită.

Am ajuns la adresa căutată, o casă cu o curte mare și un imens liliac înflorit. Ne-am asigurat că nu e niciun câine și am pătruns pe poartă. În grădină, chiar în fața intrării în casă, o fătucă blondă, corpolentă și cu ochii mici trebăluia ceva.

Valentine s Day 2

„Bună ziua”, am zis.

„Bună ziua” ne-a răspuns fata.

„Nu vă supărați, aici stă famila…?” -și zic numele familiei.

„Da, chiar aici”, răspunde fata cu seninătate.

„Îl caut pe Mihai, spun eu timid”. Fătuca se uită lung la mine:

„Pe Mihai?”

„Da, zic, nu locuiește aici?”

„Ba da, ba da, cum să nu? Așteptați, mă duc în casă să îl chem”, a șoptit blondina și a dispărut. După câteva minute a reapărut:

„Nu cumva sunteți corespondenta din București?” mă întreaba fata.

„Chiar eu”, am răspuns, buimăcită de rapiditatea cu care m-a ghicit.

„O clipă vă rog”, a spus și s-a făcut din nou nevăzută.

„De unde o fi știind cine sunt, o întreb pe prietenă, nu cumva i-ai spus tu?”

„Cum să-i spun, zice ea, tipul n-are telefon, iar adresa nu i-o știam!”

„Ciudat, continui eu, poate că fata e sora lui, dar cum de m-a ghicit? Ce, scrie pe frunte că sunt bucureșteancă?” Prietena a dat din umeri. După vreo zece minute, care ni s-au părut o veșnicie (n-aveam timp, trebuia să prindem autobuzul de întoarcere), fătuca a reapărut.

„Vreți deci să-l vedeți pe Mihai”, ni se adresează ea.

„Da, spun eu, dacă se poate și nu e cu deranj”. După o scurtă ezitare, s-a hotarât:

„Ei bine, eu sunt Mihai… Mai precis Mihaela… M-am dat drept băiat în glumă, ca să mă distrez, nu credeam că ne vom vedea atât de curând…”.

Vorbele ei au căzut asupra mea ca un trăsnet și am rămas mută de uimire; nu mă așteptam la acest deznodamânt. Misterele începuseră să se clarifice: și cel cu amânarea fotografiilor și cel cu ghicitul instantaneu al identității mele. Și, cum adevărul ieșise la suprafață, continuarea corespondenței n-ar mai fi avut niciun haz. Așa s-a terminat povestea mea cu Mihai din Câmpulung.

De atunci n-am mai participat la niciun joc de corespondență, iar astăzi, în era „digitală”, nici pe atât!

Happy Valentine’s Day!

Desene de Adelaida Mateescu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *