În România circula un banc: după ’89, în București s-a deschis o companie ȋndelung așteptată, care garanta nişte servicii speciale. A venit un client, a intrat în biroul de la parter, unde l-a întâmpinat o secretară, el i-a dat detaliile şi a fost trimis la etajul 2, unde o altă secretară i-a mai cerut nişte amănunte, pe baza cărora l-a trimis la etajul superior şi, tot aşa, din etaj în etaj, a ajuns sus de tot, de unde a fost însă îndrumat înapoi jos, de unde plecase. Aici îl aştepta directorul companiei, care i-a spus: „regretăm, noi n-am primit încă marfa pentru serviciile dorite de dv, dar trebuie să recunoaşteţi că avem o organizare excelentă!”
Din Canada mi-am amintit de glumă când, recent, am avut o problemă cu cablul TV şi a trebuit să cer ajutor companiei Rogers, la care sunt abonată. La ei, orice plângere ai avea, nu scapi până nu pătrunzi – cu multe eforturi- în spatele mobilierului, unde sunt culisele cu fire electrice încolăcite şi prăfuite, ca să verifici conecțiile. Dar, deşi înainte de a-i suna făcusem deja operația, tinerelul de la Rogers m-a îndemnat să verific din nou, așteptând răbdător la telefon rezultatul.
Defecţiunea era simplă: unul din posturi, în loc de imagine, transmitea mesajul „vom reveni imediat”. După două zile, văzând că imediatul se prelungea, am sunat compania. Tehnicianul a controlat ceva pe computerul lui şi mi-a spus că se miră că nu funcţionează, pentru că grila îi arată că totul e perfect la TV-ul meu. După vreo zece minute de discuții, m-a transferat telefonic la un departament cu nivel tehnic superior. Amabila doamnă care a răspuns m-a rugat să verific din nou totul (exercițiu fizic în toată regula!), după care a încercat şi ea câteva manevre pe computerul ei, ele cerând deconectarea şi reconectarea TV-ului meu, operaţie care ia, fiecare, 10 minute, după care mi-a comunicat ceremonios că TV-ul meu funcţionează perfect. „Doamnă”, zic eu puţin contrariată, „adică nu mă credeţi pe cuvânt?” Aici am atins-o: ȋn fine, mi-a spus că-mi va trimite un tehnician la domiciliu a doua zi, între orele 12 şi 16. Mi-a citit la telefon un regulament din care am înţeles că trebuia să fie de faţă încă un adult, ca martor. I-am replicat că eu sunt singurul adult din casă. A acceptat.
A doua zi am aşteptat vizita promisă. Fix la ora 16 (nu mai devreme!) a sunat telefonul, era tehnicianul care mi-a spus că era jos, unde a verificat instalaţia TV a blocului şi că totul era perfect. M-a întrebat dacă defecţiunea persistă. „Da, i-am spus, dacă nu mă credeţi, veniţi să vedeţi!” A venit: era un barbat voluminos, în haine şi cizme de pompier, cu o mustaţă albă şi o figura veselă, de Moş Crăciun. A luat telecomanda şi a pătruns, cu ajutorul ei, în nişte programe electronice pe TV, imposibil de înţeles pentru mine. După ce a tot învârtit el programele şi a văzut că nimic nu s-a reparat, mi-a spus, cu un zâmbet larg şi satisfăcut: „Am găsit! E ceva care nu depinde de noi, ci de un for superior. Postul TV n-are destulă putere, se întâmplă, dar trebuie ca cei responsabili cu alimentarea să repare”. „Bine”, zic, „şi eu ce trebuie să fac”? „Dv, nimica, noi o să le comunicăm”. „Şi cât va dura”? întreb îngrijorată. A zâmbit: „Doamnă dragă, reparaţia durează două minute, da’ când sunt ocupaţi poate dura şi o săptămâna!” Vorbea în engleză, dar în româneşte i s-ar fi potrivit un accent ardelenesc! O minune de om, n-avea nicio vină, săracu’! În plus, era calm şi optimist!
Înţelegând deci că, după ce am fost plimbată prin toate nivelele tehnice ale companiei, va trebui să mai aştept, mi-am repetat că răbdarea e o mană cerească şi am regretat că eu n-o am! Dar cine o are când e vorba de „servicii”? În aceeaşi seară am mai încercat TV-ul, fără speranţe, la postul cu pricina și…minune! Funcţiona! Moş Crăciunul meu, pompier ardelean, comunicase cu superiorii şi ei au reparat!
Din fericire, în Canada, companiile sunt nu numai bine organizate, ca ȋn bancul din România, dar se și achită de serviciile pe care le garantează!
Desene de Adelaida Mateescu
