Ianuaricul chip al luptei

Așa cum subliniam și cu altă ocazie, trecută deci, penetrarea noului an aduce cu sine o serie de urări ale liderilor mai mari sau mai mărunței. Indiferent de dimensiunea sorcovitorului, printre numeroasele bunătăți și „bunătățuri”, ca să plagiez o reclamă cam ineptă lexical, suntem asigurați că vor continua cele mai felurite lupte, preponderent cele pentru pace și drepturile omului (nostru, adică al fiecăruia dintre urători…). Oricum, nu sunt ei cei care merg la luptă.

Desigur, nimic nou până aici, dar tonul cu care se face acest gen de anunțuri probează faptul că fiecare se crede unic și motivat luptător. Privind însă luna care deschide seria urărilor, ianuarie adică, parcă ceva ne spune că există o legătură limpede între semnificația ei, luminată de etimologie, pe de o parte și ideea de luptă, pe de altă parte. Ianuarie (din latinescul ianua – poartă, apoi poartă a noului an) ar trebui să fie, aparent, adică în viziunea optimistă a revelionarzilor și nu numai, o poartă deschisă către viitor, o privire către atât de așteptatul nou an; că lucrurile nu stau tocmai așa, o dovedește iarăși etimologia: zeul „portar” al anului, Ianus,  (de unde mensis Ianuarius – luna lui Ianus, adică ianuarie) avea efectiv două fețe identice (nici o legătură cu „a fi cu două fețe”, diferite în fapt în acest caz); cu una privea către noul an – patetic și inutil  i-am spune azi „privirea speranței” – iar cu cealaltă, inevitabil, către anul trecut; dacă privea „înapoi cu mânie” sau nu, n-avem de unde să știm, dar dată fiind dualitatea ianuarică, e bine să nu nutrim speranțe unilaterale,  deșarte. Mai ales când e vorba de (mers la) luptă.

bizar 214

Pentru a fi mai explicit, nu voi începe cu inevitabila etimologie a termenilor implicați, ci cu avertismentul lui Cicero: „fără adversar nu există luptă”. Trebuie înțeles  că lupta e ceva ianuaric, cu două chipuri deci, căci așa cum lupt eu, luptă și adversarul meu; așa cu lupta mea e dreaptă, tot astfel și cea a adversarului e pentru el dreaptă; subliniez aici că n-am auzit niciodată să se afirme că s-a purtat o luptă nedreaptă, tocmai pentru că fiecare se simte îndreptățit să lupte; lupta are două chipuri identice dar, paradoxal,  antagonice. Poate cel mai grav e când devii însuți ianuaric, luptând cu tine însuți, după cum ne învață cei vechi, fiind totuși suprema formă a puterii, căci sibi imperare maximum imperium est (să te supui propriei comenzi militare, reprezintă suprema putere conducătoare).

Dacă substantivul nu pune probleme deosebite (din lucta, luptă, exercițiu de luptă), verbul cu aceeași rădăcină (luctari) propune câteva sintagme interesante asupra cărora vom arunca o privire, fie și pentru că păstrează caracterul ianuaric dat de prezența adversarului; Horatius, spre pildă, amintește de luctandum in turba, adică lupta cu gloata, desigur neplăcută, zgomotoasă, cu fețe inegale de data aceasta, mai ales dacă sunt demonstranți cu celulare; rezultatul luptei nu poate fi anticipat întotdeauna deoarece nu se știe cine e în spatele gloatei care evident duce o „luptă dreaptă”, fie și pentru faptul că, vorba Lăpușneanului, indiferent de nivelul gândirii colective,  e compusă din  „mulți”. Dacă mai adăugăm și că turba  generează turbarea, atunci lucrurile sunt și mai neplăcute în acest gen de luptă.

Să amintesc și poetica sintagmă luctari morti, a lupta cu moartea, tristă și prin inutilitatea conținutului mai ales când și dacă ți-a venit ceasul.

În fine, pe această linie să mai cităm și mărturisirea ovidiană, cam în doi peri ca și credibilitate desigur, oscula mihi luctanti abstulit, mi-a furat sărutări cu toată opunerea mea; cu totul problematică această confesiune, mai ales acum, în plin scandal al agresărilor  sexuale holliwoodiene și Metropolitane (cele mai penibile), deși, nereclamând nici o victimă lupta opozitivă, în unele cazuri putem lua în calcul și aserțiunea divei Catherine Deneuve, despre un  firesc, până la un punct, al atitudinii curtenitoare. Încă o dată distincția sexualității franceze făuritoare de istorie, pare să-și spună cuvântul. Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu ea. Și-apoi să nu uităm că, la un moment dat, cel mai puternic bărbat al planetei a transformat biroul oval în oral, rămânând aproape nestingherit în același spațiu.

Toate aceste lupte literaturizate prin exemplele oferite, pălesc însă în fața celorlalte tipuri ianuarice; lupta pentru pace va continua cu aceleași două fețe, în măsura în care cel agresat va avea nevoie de armament exact ca și agresorul; deci pentru a se ajunge la pace, industria de armament trebuie să duduie din plin și pentru unii și pentru alții: până la urmă, cu puțin rafinament și perfidie, se poate pune egalitate între tabere. Luptă și unii și alții, până când se ajunge la o înțelegere amiabilă, rentabilă și pentru învinși și pentru învingători; desigur îți trebuie ceva inteligență pentru asta, de ea dând dovadă întâi – nu se putea altfel – romanii care, după o nefericită înfrângere, momentană însă, au proclamat Gloria victis!, adică Glorie celor învinși!; și, pe bună dreptate, căci a urmat victoria, adeverindu-se încă de atunci că rolul lor era „să-i  ocrotească pe sărmani și să-i înfrângă pe trufași” (conform blândului Vergilius); ar fi o perfectă motivație pentru puternicii de azi.

Tot ianuaric continuă și lupta împotriva cancerului, în măsura în care ea presupune cercetări opulente pecuniar și implicit profituri în creștere pentru producătorii de medicamente. Efectele tratamentului, în funcție de caz(uri), nu-i pot fi imputate nici  medicului, dară-mi-te producătorului, aspect care pare să fi funcționat din vechime, de vreme ce principiul „doctorului nu i se poate imputa moartea pacientului” avea conotații imperativ juridice.

În paralel  cu lupta pentru creșterea producțiilor agricole, va continua lupta împotriva risipei alimentare; după cum ne-a obișnuit deja media audio-vizuală, cu preponderență,  în preajma sărbătorilor (de iarnă sau de primăvară), va continua lupta propagandistică  împotriva îmbuibării festive la români, deși nici un post tv (canal, adică, deci instituție de canal) n-a oferit până acum vreo masă colectivă pentru sărmanii vreunei urbe spre a da un model de cumpătare creștin milostivă  la masă; evident nu lipsesc inepțiile debitate cu senin automatism (bănuim, că altminteri e grav…). Pentru ca lupta să fie mai eficientă, sporind însă stupizenia pretențioasă, ni se servesc cifre; în principiu ele, socotelile comercianților, nu (prea) mint, dar depinde cum le interpretezi; aflăm cu îngrijorată stupoare a emitentului, spre inervarea receptorului, că de Crăciun și Anul Nou românii au cumpărat de vreo trei ori mai multe fructe decât carne și mult mai mult vin decât bere. Spre a proba prostia televizată, trebuie spus că, indiferent de anotimp, un om poate mânca și două kilograme de fructe pe zi, carne însă, în asemenea cantitate, doar dacă s-a metamorfozat în felină mare; dar și atunci, o dată la două-trei zile. Pe de altă parte e evidentă lupta pentru vegetarianism, chiar și în forma sa prefixată cu lacto-. Sponsorizate, sau nu, aceste campanii, cam agresive uneori și cu totul antidemocratice în măsura în care fiecare e liber să îngurgiteze ce dorește pe venitul său lunar, au și un iz clar ianuaric; în aparență se urmărește sănătatea cetățenilor patriei, dar, abscons, putem suspecta o cârdășie cu cei care doresc prostirea poporului (nu doar politic); cercetări de specialitate (deci nu în canale tv) întreprinse de institute transoceanice de incontestabilă probitate științifică, au dovedit că adevărata dezvoltare mentală a maimuțelor antropoide a început în momentul în care acestea au devenit preponderent carnivore, având loc o adevărată „expansiune”, intelectuală să-i zicem, după ce învingătorii în … luptă, au început să mănânce cerebelul învinșilor: și unele specii de azi practică acest mod de hrănire. Nu sugerez nicidecum o alimentație doar pe bază de creier (uman, în nici un caz), dar îmi amintesc de exprimarea, metaforică desigur, a unui simbolist care credea că suprema delicatesă e suculentul creier de nou-născut, la grătar; apoi nu aș omite swiftiana soluție din O propunere modestă, adică rezolvarea problemei alimentare prin sacrificarea nou-născuților; pentru consum; asta desigur în cadrul degenerării umane, nicidecum a evoluției.

Cu atâta propagandă vegană însă nu trebuie să ne mai mire inepțiile pe care le auzim zi de zi, pe felurite canale și mijloace informative, fiind un semn sigur al  unei  tot mai acute lipse de proteine animale. Desigur, în unele cazuri lipsurile sunt mult mai variate.

Cât privește consumul de vin, cu măsură desigur, nu voi cita deja cunoscutul „adevărul e în vin” (in vino veritas) în ciuda caracterului său ianuaric (totuși am făcut-o), cu două înțelesuri, ci voi reaminti etimologia cuvântului propusă de Athenaios: „ceea ce dezleagă mintea”; evident în cazul celor care o au.

Continuitate are și lupta împotriva discriminării, la fel de ianuarică în măsura în care presupune o in-criminare; mai curând s-ar justifica o luptă împotriva discriminării pozitive, fie și pentru faptul că etimologic, juridic și faptic reprezintă o inepție cu ușoare nuanțe ticăloase, dacă ne gândim doar la grija europeană pentru diverse minorități penale precum hoți, criminali,violatori, pedofili.

Continuă de asemenea lupta împotriva fenomenelor meteo; e totuși cea mai dezechilibrată, având în vedere că adversarul nu e adversar ci e un element obiectiv: totuși, cu perseverență ni se vorbește de „iarna necruțătoare”, de „canicula care nu iartă”, dar și geografic de „muntele care ucide” (de parcă ar fi penal), „apa care își cere tributul” (parcă ar fi Sublima Poartă) și alte personificări specifice gândirii de grădiniță, grupa mijlocie cel mult.

Nu e de neglijat nici lupta împotriva extremismului de dreapta, cu totul ianuarică, având corespondent lupta împotriva extremismului de stânga; în fond ambele justificate în măsura în care nu există dreapta fără stânga și invers, chiar dacă există tendința clară de a o declara pe una mai bună decât cealaltă; există un fenomen cel puțin bizar: tendința unora de a pune totul în cârca stângii, mergând chiar până la a nega existența unei drepte; e evident un handicap manual al minții, tocmai pentru că ele se definesc reciproc și există prin reciprocitate; depinde desigur cine te sponsorizează și cu care mână.

Până la urmă totul e o chestiune de interpretare care, spre deosebire de cea operatică, poate falsa și valsa cu nerușinare; se spune că spre trecut privește fața stângă a lui Ianus, în timp ce spre viitor ar privi cea în-dreptată, adică  spre dreapta. Spre pildă, într-o ilustră tradiție culturală precum cea iudaică, viitorul scriptic se naște către stânga, lăsând în urmă  dreapta. În esență depinde din ce parte privești lucrurile. În generozitatea sa romană,  Ianus ne permite dualitatea.

 

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *