Poemul ca Nostos

Lui Mircea Mihăieș

Titlul și dedicația

Nostos (în greaca veche) – „întoarcere acasă”, căreia îi corespunde drept parangon* cuvântul nostalgie (din : „nostos”, întoarcere, revenire +  „aluos”, suferință).

*Termen literar, inexistent în DEX, împrumutat aici din franceză (cf. http://blog.legardemots.fr/post/2011/03/14/Parangon), cu sensul:  „model prin excelemță, demn de a fi imitat” ; sinonime și cuvinte asociate: arhetip, comparație, exemplu, ideal, model, prototip, referință, reprezentant, tezaur, tip) pentru nostos sunt folosite în mod tradițional numele:  Odiseu (în latină Ulise), respectiv Odiseea, iar țelul vizat de acest nostos, ca poem originar, este Ithaca, regatul insular al lui Odiseu/Ulise, cu semnificația de acasă. Pentru Mircea Eliade, sensul vizat de orice nostos e un centru.

Micul nostru eseu îți propune să reliefeze semnificațiile centrale ale câtorva poeme moderne axate pe un ritual de nostos.

 Dedicația. Mircea Mihăieș a finalizat recent, ― după nu puține peripeții culturale, fără a exclude, probabil, rătăcirile, cele atât de necesare proceselor de înțelegere a modalităților de înțelegere ―, extraordinarul său proiect personal, un gigantic nostos poetico-exegetic, numit în mod justificat „roman”, o sinteză palpitantă a miilor de savante analize și relatări despre Ulysses de James Joyce, celebra reimaginare a nostos-ului originar al culturii universale (cel homeric), devenită în doar mai puțin de un secol de la apariție un mare monument modern al culturii universale. În această importantă carte a lui M.M. au fost strălucit premeditate și multe din gândurile pe care le  crezusem doar ale mele, parte din ele cuprinse și în modestul meu eseu.

 Etapele textual-poematice ale parcursului meu hermeneutic

Dintr-o listă cu un număr impresionant de poeme dedicate tematicii nostos, am ales textele a doar opt autori, primii cinci, dispuși în ordinea apariției poemelor selectate, reprezită texte exemplare pentru motivul nostos-ului propriu zis, ceeiorlalți trei autori le corespund niște poeme cu referire la un nostos eșuat sau neasumat.

Din prima grupă fac parte poemele autorilor : 1 Konstantin Kavafis (Grecia); 2 Osip Mandelstam (Rusia); 3 Fernando Pessoa  (Portugalia); 4 Salvatore Quasimodo (Italia);   5 Jorge Luis, Borges (Argentina); din a doua : 6 Gheorghios Seferis  (Grecia); 7 Iosif Brodski (Rusia) și 8 Roman Kissiov (Bulgaria).

 

I Konstantin Kavafis, Ithaca

 

1     Dacă pornești pe mare spre Ithaca,

urează-ți ca să fie drumul lung

și plin de aventuri, de cunoștințe.

N-ai teamă de Ciclopi, de Lestrigoni

5    Sau de Poseidon înfuriatul:

Nu-ți vor ieși pe drum astfel de monștri

cât timp ți-e gândul sus, și  delicată

emoția ce-ți tulbură ființa

și trupul tău. Poseidon cel aspru.

10   Ciclopi și Lestrigoni și cât de vesel! ― n-ai să-ntâlnești

De nu-i porți ascunși la tine-n suflet

și inima nu ți-i ivește-n cale.

 

Urează-ți ca să-ți fie drumul lung

și multe diminețile de vară

15 care te vor vedea intrând  ― și cât de vesel! ―

în porturi ce-ți erau necunoscute.

Oprește-te prin târguri feniciene

să cumperi lucruri rare: abanos,

mărgăritare și mărgean și ambră,

20 balsamuri voluptoase de tot felul,

balsamuri voluptoase cât mai multe.

Du-te-n cetățile Egiptului

ca să primești de la înțelepți învățătură.

 

Ithaca pururi s-o păstrezi în gând.

25 Destinul te va scoate la țărmul ei odată,

Dar nu fi prea grăbit. Călătoria

Mai bine să dureze ani de-a rândul,

și-ntr-un târziu la țărmul insuliței,

să tragi, bogat de tot ce-ai câștigat pe drum,

30 fără s-aștepți acolo o altă bogăție.

 

Insula ta ți-a dat în dar călătoria,

căci fără ea n-ai fi pornit la drum ―

și nu-ți mai poate face alte daruri.

 

Și de-ai s-o vezi săracă, ea nu te-a înșelat.

35 Întors atât de înțelept și de bogat,

Vei fi-nțeles ce înseamnă o Ithaca..

 

(1911 ; Trad. A. E. Baconskhy, 1972)

 

În tradiția inițiată deja de romantici, articulată printre alții de Alfred Tennyson, în poemul acestuia Ulisses  (1842), eul liric al lui K. Kavafis dezvoltă un monolog dramatic la persoana întâi, aici sub forma unor sfaturi date cuiva care ar fi dorit să ajungă în insula Ithaca. Știm prea puține despre acest „tu” căruia i se adresează discursul. Nu pare să fie vorba de personajul Ulise al lui Homer, întrucât, aici, viitorul călător (sau ascultător) e sfătuit să-și dorească o călătorie lungă și multe peripeții (v. 2-3), pe care eroul Odiseei le-a resimțit ca obstacole. Iar ființele mitice evocate (Ciclopi, Listrigoni și Poseidon, v. 4-6) nu există decât în inchipuire și-n subconștiet, fiind străine rațiunii („gândul înalt”) și emoției firești (cea „delicată”, dar potrivită parcă doar celei „tulburate”, v. 7-9), deci acești „monștri”(v.6) ființează doar în „suflet” (imaginație, noeză) și „inimă” (sensibilitate, senzualitate, sentiment, v. 11-12), din nou „înăuntru”, nu „în afară”, ca în poemul mitic homeric, precum și în credințele (sau doar „doxele” ori mentalitățile care pot să fie atribuite și personajului sfătuit sau cititorilor/ascultătorilor poemului, tocmai ei părând a fi reprezentați în poem de acest „tu”).

bizar

În strofa a doua, călătorul (ascultătorul/cititorul) e sfătuit să-și dorească doar timp  mai lung și împrejurări prielenice, pentru a putea intra „vesel” în spațiile pe care le va vizita (v. 13-16).  Totodată el e îndemnat să experimenteze/însușească  lucruri rare și prețioase văzului și plăcute simțurilor (v. 17-21), dar și gândirii/cunoașterii (v. 22-23).

Strofa a treia vorbește de permanența în călătorie a imaginii Ithacăi ca țel și scop al ei (v. 25). Dar apare un aspect neașteptat: sunt mai importante durata călătoriei (ca temeinicie a ei) și bogățiile acumulate pe parcurs, decât scopul, pe care încă nici nu-l știm (v. 29-30).

 

Cele două terține finale dezvălluie semnificația Ithacăi (v. 31-33) și tâlcul nostos-ului (v. 34-36): e vorba de „acasă”, ca sursă miraculoasă a nașterii, a darului călătoriei și țelul pentru nostos. Eroul e cel care pleacă pentru a reveni Acasă, cu achizițiile dobândite în Călătorie. „Sărăcia” Ithacăi temperează caracterul cumva triumfal al acestui „circuit”, sugerând, poate, semnificația că eroii sunt puțini, deoarece nu pentru fiecare din cei plecați există și un nostos împlinit (aspect întrucâtva central în Odiseea lui Homer).

 

Poemul contrazice aștepările cititorilor/ascultătorilor, întrucât nu își suprapune textul peste cel homeric, nu detaliază peripețiile din care e alcătuit nostos-ul originar, rezumă doar importanța Călătoriei și ilustreacă perfect propriul titlu, ca încearcare de  redefinirie a semnificației unuia din  termeni „enciclopedici” (cum îi numea Umberto Eco)  importanți pentru cultura universală: Ithaca.

Nu pot să nu nu remarc și aici excelența traducerii realizate de A. E. Baconsky.

 

II Osip Mandelstam, Insomnie. Homer

 

1   Insomnie. Homer. Corăbii se-nălţară.

Parcurg pe jumătate înşiruirea lor:

Această lungă trenă, pornire de cocori

Din antica Eladă zburând odinioară.

5   Ic de cocori ce intră-n hotarele străine –

Regii cu spumă sunt încoronaţi de zei –

Unde plutiţi, spre care meleag, bărbaţi ahei?

De n-ar fi fost Elena, ce-ar fi doar Troia-n sine?

Iubirea mişcă totul: Homer şi marea… iată

10  Homer tăcu. Pe cine mi-e dat să-l mai ascult?

Doar marea îmi vorbeşte cu negrul ei tumult,

La căpătîi venindu-mi zbuciumată.

 

(1915 ; Trad. A. E. Baconskhy, 1972)

 

Viziunea lui Homer (aici a Iliadei) pare generată de un ritual universal obișnuit de provocare a somnului: numărătoarea. Doar că în loc de tradiționalele oi, aici se numără… corăbiile grecești pregătite să atace Troia. Lista e desfășurată de Homer în 265  de versuri, de la versul 494 la cel cu numărul 759 din Iliada lui Homer și cuprinde 1186 nume de corabii (cf. unui savant studiu publicat la St. Petersburg în 1911, reprodus digital, cf. URL: www.philology.ru/literature3/temnenko-11.htm) . Tocmai acest text pare să fi fost folosit de eroul liric al poemului pentru a-și provoca somnul sau doar reveria, reușind, poate, acest lucru, doar după citirea a jumătate din numele corăbiilor de care vorbește textul Iliadei (sau doar studiul amintit, apărut relativ recent față de data conceperii de către Mandelstam a poemului). Studiul sau textul original al Iliadei vor fi sugerat imaginarea ori visarea plecării navelor grecești dincolo de granițele Greciei (v.1-6), ca… somnifer. Destinația corăbiilor pare  importantă pentru poet și eroul său liric în sugerarea strânsei legături dintre Elena și iubire, întrucât prin mecanismele reveriei sau visului se trece de la corăbii, Elena și imaginea iubirii atotstăpânitoare (v.8-9), la vuietul care continuă să se impună „auzului” (v. 9-10). E vuietul mării (acționată de iubire) care sosește în proximitatea (la capul) visătorului (v.11-12).

Ca și în alte poeme de-ale sale, Mandelstam leagă propoziții autonome doar prin juxtapunere, obligând cititorul/ascultătorul să-și imagineze relațiile sintactice dintre aceste relatări autonome, pe baza cunoștințelor și imaginației proprii. Și tot ca în alte poeme, se sugerează o legătură circulară a sfârșitului de text cu începutul lui. Aici legătura dintre insomnie, imaginarul oniric și Troia pare să fie iubirea.

 

III Fernando Pessoa, Ulisse 

 

1  Mitul-nimicul care totul este.
Acelaşi soare-arzând al zării cort
E-un mit tăcut, o-nvăpăiată veste-
Al Domnului trup mort,
5  Viu, gol, pe creste.

Acesta, care-aici a debarcat,
Fu doar o nefiinţă existentă.
Fără a fi, ne-a-ndestulat.
Absenţa şi-o făcu prezentă,

10  Şi ne-a creat.

Astfel legenda-n depanare
Pătrunde în realitate,
Şi fecundînd-o curge-n zare.
Viaţa, mai jos, pe jumătate
15 Nimica, moare.

 

(1934; trad. Dinu Flămând, 2011)

 

Acest poem se inspiră din legenda (sau mitul, cum spune poetul) întemeierii orașului Lisabona de către Ulise, aflat în nostos (pe un drum, foarte ocolit, spre Ithaca). Eroul homeric ar fii conferit noii așezări numele de Ulissipo sau Olissipo, cu semnificația de „port fermecat”, fondatorul mai purtând însă numele cu care se prezentase Ciclopului în etapa anterioară a periplului său : Nimeni, aspect evocat în poem prin expresia  neființă existentă (v. 7), este un oximoron evident pentru cei ce n-ar avea memoria sensului hermeneutic al expresiei. Cum textul poeziei costruiește câteva formule similare, poemul a putut să fie analizat magistral drept un foarte ingenios sistem de „oximoronuri dialectice” (cf. minunatul studiu: Roman Jakobsaon și  Luciana Stegagno Picchio, Les oxymores dialectiques de Fernando Pesso, 1968, consultat de mine în varianta digitală, la adresa : www.persee.fr/doc/lgge_0458-726x_1968_num_3_12_2349).

Dar frumosul poem poate fi abordat și ca un sistem de aluzii enciclopedice, pornind de la cunoascuta formulă: creatio ex nihilo, teză comună și tuturor celor trei mari religii tradiționale, dar care, în textul poemului, pare să pornească de la semnificația oricărui mit de întemeiere (cuvântul mit apare și în v. 1), ca definiție a creației : un nimic care este totul, căreia îi corepunde un demiurg neîntrupat, gol (v.4—5).

Strofa a doua reamintește  calitatea întemeietorului concret, Ulise (prezent în titlu), de neființă existentă (v.6-7), cum este, de fapt, orice personaj în ipostază de rol, nu de interpret (rolurile „subzistă”, sunt prezente, chiar dacă interpreții sunt absenți, „nu există”). Dar tocmai o absență prezentă e și sursa creerii lui noi (aici a oamenilor, în general,  și a autorului și a cititorilor săi, în particular, v.9-10) .

Strofa a III-a generalizează cazul întemeierii Lisabonei, legendele sau miturile fecundează realitatea, multiplicându-i „scenografiile”, chiar dacă viața  moare (actorii, interpreții, fiind muritori, deci pe jumătate nimica, dispar, v. 14-15).

 

Laudă, și în acest caz, traducătorului !

 

 

IV Salvatore Quasimodo, Insula lui Ulise

 

1   Pierdută-i antica voce.

Aud rezonanţe fugare,

uitare de noapte deplină

în apa-nstelată.

 

5   Din focul ceresc

naşte insula lui Ulise.

Fluvii lente duc arbori şi ceruri

în murmur de ţărmuri lunare.

 

10  Acolo, iubito, albinele-şi duc bogăţia:

timp al prefacerilor, taină.

 

(1936 ; trad. A. E. Baconsky, 1968)

 

Strofa întîi (v.1-4). Ithaca (implicată în titlu), ca produs al unei voci auctoriale, nu  mai există. Din Homer și vocea acestuia subzistă doar niște „rezonanțe” (reminiscențe ale unor date livrști, aproape uitate ?).

Semnificația celei de a doua strofe (v. 5-6) depinde integral de ceea ce înțelegem prin expresia foc ceresc ca factor genetic, unul cosmic (geologic/geografic) sau/și cultural (literatură, legende, mituri/imaginație sau istorie/turism) ? În funcție de răspunsul dat acestei prime dileme, celelalte două versuri (7-9) descriu sau impresii perceptive reale sau doar imaginare.

Finalul (v. 10-11) pare  să confirme o viziune sintetică, realistă: Ithaca este o insulă frumoasă, rodnică, în care hărnicia viețuitoarelor (albine sau oameni) produce sau aduce bogății (unii, prin nostos ?) și iubire, ființele înseși schimbându-se, tainic, odată cu insula. Ca la Borges, conform infra, întoarcere și timp sunt mai degrabă paradoxale.

 

 

Jorge Luis Borges, Arta poetică

 

1   Să cauţi râul ce e timp şi apă,
Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un râu,
Să ştii că ne petrecem ca un râu
Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă.

5    Să simţi că veghea este tot un vis
Visând că nu visează şi că moartea
Ce spaimă aduce-n suflet este moartea

Din noaptea rece ce se cheamă vis.
Să vezi în zi, în lună,-n simboluri
10  De ani şi luni şi trecătoare zile.
Jignirea s-o transformi a ăstor zile
În muzică, în zvonuri şi simboluri.

Să vezi în moarte-un vis, în asfinţit
Un aur trist, aceasta-i poezia,
15  Săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră şi-asfinţit.

Spre seară, câteodată, vezi un chip
Ce te priveşte dintr-o ştearsă-oglindă.
La fel şi arta cată-a fi oglindă
20   Ce ne arată propriul nostru chip.

Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plâns Ulise, revăzând Ithaca
25   Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
De verde veşnicie, nu minuni.

Şi este ca un râu necontenit
Ce trece şi rămâne, e acelaşi,
Eternul Heraclit, mereu acelaşi
30 Şi altul, ca un râu necontenit.

(1960 : trad. Andrei Ionescu, 2005)

bizar

Prima strofă prezintă sesizarea proprietăților cuvintelor de a avea mai multe semnificații, fie prin folosirea lor dublă: proprie (apa ca lichid) și figurată (curgere și timp, v. 1), fiecare componentă semantică fiind exprimată prin alt cuvânt polisemantic sau în funție de context (timpul este râu, dar și ceva „în care nu de poți scălda de două ori”, marcând unicitate și irepetabilitate oricărei trăiri, v. 2,-3, apa fiind și  ceva ca o oglindă, v.4).

Strofa a doua. Antonimele pot deveni sinonime (v. 5) sau sensurile aceluiați cuvânt pot fi contrarii unul față de celălalt (v. 6), așa cum groaza certă (v. 7) poate fi doar amăgire (v.8).

Strofa a treia. Transformarea percepței lumii  în semne (v. 9-10)  și a sentimentelor dezagreabile în eufonii și simboluri (v. 11-12).

Strofa a patra. A reda lumea în termenii unor vechi clișee (moartea-n vis și asfințitul în tristețe aurie, proprie uneor anumite texte conferă  poeziei  – v.13-14 – caraccterul de sărac (minor) dar și o anumită perenitate, întru popularitate, poezia dedicându-se doar începuturilor ți sfârșiturilor, ca imagini așteptate (v.!5-16)

Strofa a cincea. Așa cum îți poți vedea uneori chipul în oglizi neclare (v.17-18), la fel și arta reflectă chipul celui cu care intră în contact (nu știm dacă e vorba de autor sau de cititor/auditor/spectator, v. 19-20).

Strofa a șasea. Ithaca e revăzută de Ulise ca reală, lipsită de minuni, de aceea reacția sa la întâlnire e descrisă în termenii comportamentului firesc : a plâns de bucurie (v. 23-24) . Și arta trebuie să fie realistă, nicidecum miraculos-fantastică (v.25-26).

Strofa a șaptea. Arta trebuie să reproducă caracterul paradoxal al naturii, concomitent dinsmică și statică (27-28), ca și oamenii, mereu alții, ei rămân aceiași  (v. 29-30).

 

În timp ce arta minoră e înțepenită în clișee, cea veritabilă este „oglinda fidelă” ― chiar dacă uneori neclară ―  a paradoxalității naturii, a omului și a limbajelor sale.

 

Nostos-uri eșuate sau neasumate

 

VI  Ghiorghios Seferis, Întoarcerea din Exil

 

1    – Amice de demult, ce cauţi anume?
Dup-atât amar de ani, înstrăinat, te-ai întors
cu idei la care te-ai adăpat
sub ceruri străine,
5   departe de ţara-mumă.

 

– Caut grădina copilăriei mele;
pomii acum, îmi sunt până la brâu,
iar dealurile arată de-o şchioapă,
10  dar când eram copil
mă jucam pe iarbă,
la umbra deasă a pomilor
şi alergam ore întregi
gâfâind pe dealuri.

 

15  – Prietene, stai liniştit,
încetul cu încetul te vei obşnui,
o să urcăm împreună
potecile ce le ştiai odată,
o să ne aşezăm
20  la umbra bătrânului pom.
– Dar eu caut casa mea părintească,
25  cu ferestre înalte,
umbrite de iederă;
Şi iarăşi caut farul
ştiut de marinari.
Cum voi putea pătrunde într-o astfel de bojdeucă?
30  Acoperişul îmi vine de abiea la umeri
şi ori unde a-şi privi

găsesc mereu oameni îngenunchiaţi
făcând mătănii.

 

– Prietene, ascultă,
35  te vei obisnui, încetul cu încetul.
Asta este casa ta, la care te uiţi acuma,
iar în curând, prietenii si rudele tale
îţi vor bătea la uşe
să-ţi ureze bun-venit.

 

40  – Dar de ce, spune-mi, de ce vocea ta este atât de slabă?
Ridică-ţi fruntea
ca să te pot desluşi.
Pe măsură ce glăsuieşti, tu
devii din ce în ce mai mărunt, ca şi cum
45  te-ai înfunda în ţărână.

 

– Prietene, adastă o clipă şi cugetă:
te vei obişnui, încetul cu încetul.
Nostalgia ta şi-a închipuit
o ţară neobişnuită, cu legi
50  necunoscute de nimeni pe Pămant.

 

– Acum nu te mai pot auzi deloc.
Ultimul meu prieten a dispărut.
Ce curios e să vezi, cum, încet, încet,
toţi se fac o apă şi-un pământ.
55  Acum o mie si unu de care de luptă trec
secerând totul la pământ.

 

(1938 ; trad. Constantin Roman, 2014)

 

Tonul sumbru al acestui poem e explicat de comentatori prin faptul că a fost conceput în anul 1938, când poetul-diplomat de carieră, Gheorghios Seferis, și-a regăsit țara aflată sub dictatura generalului Ioanis Metaxas (1871-1941), scriitorul fiind nevoit să plece într-un lung exil, împreună cu membrii guvernului democratic recunoscut de marile puteri.

 

Poemul e construit în forma unui text dialogat, cu întrebări și răspunsuri, întrebările aparținând atât proaspătului reîntors, cât și unui ultim prieten (cum se va afla numai la sfârșit) rămas în Patrie. Dialogul începe cu o întrebare ce va defini condițiile și motivațiile acestui fenomen de nostos : de ce să te întorci într-un loc de care te-ai înstrăinat, după ce te vei fi adaptat deja la niște mentalități de sub ceruri străine, îndepărtate, diferite, false, față de cele din patria părăsită (v. 4-5) ? Motivul pe care îl relevă dialogul este nostalgia, cuvânt care nu mai are același înțeles etimologic pentru cel reîntors (nostos + durere) și, respectiv, pentru prietenul care-l întâmpină mirat, la acesta, un sens mai degrabă ideologic (credința fantastică în realități sau doar amintiri, bazate pe legi inexistente pe pământ, v. 48-50).

bizar

Cel reîntors nu-și mai recunoaște locurile natale, totul i se pare mult mai mic (= meschin) decât ceea ce își amintea și oamenii stau închiși în casele lor, rugându-se perpetuu (poemul lui G. Seferis are și semnificația de pamflet la adresa „Regimului de la 4 August”, cum este evocată epoca Metaxas, cu sloganul : „Loialitate, Familie, Religie! ”, v. 31-33). Prietenul rămas în insulă crede că acest eșec al recunoașterii va  dispare curând și că cel reîntors se va reobișnui  treptat cu locurile natale, declarate a fi rămas neschimbate.  Dar meschinătarea, ca diminuare, îl va face pe interlocutorul autohton să dispară (v. 52-54), iar în ceea ce îl privește pe cel reîntors, acesta are viziuni finale, inspirate mai degrabă de sursele nostos-ului originar (îndepărtatul război troian, v. 55-56).

Textul poemului, construit mai degrabă pe imagini metaforic-parabolice decât propriu-zis fantastice, relevă caracterul aberant (absurd) al fundamentării adevărului universal și obiectiv, exclusiv în funcție de „experiențe locale”.

 

Cititorului român al poemului, motivația fantastică a dialogului de mai sus îi este într-un fel familiară. După decembrie 1989, și la noi în țară, au fost întâmpinați cu suspiciune cei reîntorși din locuri unde nu s-a băut „nechezol” și nu s-a mâncat deloc „salam cu soia”, iar orice apreciere negativă a situațiilor autohtone din partea celor reîntorși era explicată prin adaptarea acestora (uneori prin impunere sau cumpărare) la mentalități străine celor locale, ceea ce a făcut suspect pentru mulți orice nostos legat de România.

 

E vorba, deci, de un nostos tragic (deși, uneori, doar tragi-comic), bazat pe eșecul unor recunoașteri.

 

 

VII Iosif Brodski, Ithaka

 

1    Să te-ntorci aici după douăzeci de ani,

în nisip să-ți cauți  desculț urmele pașilor

și să te latre dulăul peste tot țărmul

nu că n-ar fi bucuros să te revadă, dar s-a sălbăticit.

 

5    De vrei, scoate-ți straiele asudate, dar sluga

Moartă cicatricea nu ți-o va mai recunoaște.

Și singura despre care se spune că te-ar fi așteptat

N-o vei regăsit nicăieri, că s-a dat tuturor.

 

Țâncu-ți vagabond e și el matroz

10 Și te privește ca pe-un gunoi, de sus.

Iar limbajul în care vorbesc cei din jur

Nici nu  mai merită să-l deslușești.

 

Ori insula nu e cea jinduită, ori inundând

15 Cu albastru pupila, ochiul ți s-a scârbit

De la o mână de pământ orizontul valul

Nu-l va uita, probabil, năpustindu-se-n.

 

(1993 . trad. mea, i.g., 2017)

 

Ținta nostos-uli (Ithaca) nu mai e recunoscută, ca și în poemul anterior, al lui Seferis. Dar aici nerecunoașterea ființelor și locurilor așteptate nu ține de diferențe „ideologice”, (sau politice) provocate de „noi realități”, ci de neacceptatea de către călător a degradărilor pe care le poate provoca timpul chiar și asupra lui însuși.

În unul din cele mai cititite și mai citate interviuri ale lui Iosif Brodski, cel dat lui John Glad, poetul declară că ceea ce l-a preocupat cel mai mult în viață a fost „problema timpului și a efectului pe care el îl are asupra omului și spațiului său (URL: https://profilib.net/chtenie/92639/iosif-brodskiy-intervyu-iosifa-brodskogo-37.php ).  Eroul liric pare, la început, să se creadă neschimbat, cel ce plecase departe de Ithaca observând la întoarcere că lumea lui e acum una „sălbăticită”, degradată. Cei mai mulți comentatori încearcă să interpreteze finalul alogic al poemului. Interpretările sunt diverse, de la cele textual logice sau firești, în care se face apel la teorii contemporane sofisticate, cum ar fi cea a lui A.A.Chevtaev, Ontologia evenimențială a neființei : despre unul din modelele construcției taexuale în lirica tîrzie  a lui I. Brodski (cf. în original: Чевтаев Аркадий Александрович, Событийная онтология небытия: об одной модели сюжетостроения в поздней лирике И. Бродского) de care nu mă voi ocupa aici.

Cea mai interesantă interpretare, preluată și de alți  comentatori, aparține Liudmilei Zubova (în temeinicul studiu: Людмила Зубова, Стихотворение Бродского «Одиссей Телемаку» [„Poezia lui Brodski «Odiseu lui Telemac»”] (cf. URL:  http://magazines.russ.ru/slo/2001/2/telem.html ) care analizează numeroasele referiri ale lui I. Brodski la nostos-ul homeric. Cum finalul poemului de mai sus a generat cele mai multe diferențe de tălmăcire, reproduc soluția autoarei amintite supra :

 

În ultima strofă cuvintele sunr redistribuite total haotic și aceasta apare nu numai datorită adecvării iconice a formei la conținut, dar și ca încercare a autorului de a-și însuși un nou limbaj, în condițiile în care, în procesul însușirii, să se împlinească (și) mintea. În această strofă cuvântul zaliv[care mai înseamnă și „golf”, tradus de mine mai sus  prin gerunziul verbului a inunda]  este ambiguu gramatical și lexical – (pe de o parte) gerunziul de la expresia frazeologică vulgară zaliti glaza [= a-ți inunda ochii] , înseamă «a te îmbăta» (aici) de la un petec de pământ. Forțând puțin, s-ar putea redistribui cuvintele într-o înșiruire mai comprehensibilă: «valul, năpustindu-se spre orizont, de la un petec de pământ, nu va uita acea insulă ». Dar e posibilă și o lectură inversă: «valul, năpustindu-se spre o bucată de pământ, nu va uita orizontul ». Încercarea de a soluționa ghicitoarea lingvistică ne determină să ne concentrăm atenția pe verbul nu va uita, care în acest caz devine contrară  laitmotivului nu-mi amintesc din Odiseu lui Telemac [poem cu care a debutat șirul de analize a motivului odiseic în lirica lui Brodski, n.m., i.g.) ]

 

Încercările intreprinse și de alți comentatori de a reașeza finalul strofei potrivit unei topici gramaticale firești, cred că ar trebui înlocuite cu două alte soluții, mai potrivite din punct de vedere poetic.

Dereglarea semantică e un procedeu cunoscut peentru versurile moderne (teoretizat chiar de dadaism și preluat, parțial, de suprarealism) în vederea „eliberării” cuvintelor de coercițiile unei gramatici, în principal nepoetice, sursă de clișee, șabloane și „formule de-a gata”. Cum  această soluție îmi pare prea radicală, dadaismul fiind demult părăsit chiar de către cei ce l-au teoretizat și ilustrat, optez pentru  alte soluții hermeneutice.

– Poemul descrie etapele unui proces de alienare a eroului liric, ca sursă comportamentală, dar și poetic-scripturală a textului, cărora le corespund două forme diferite: nebunia și beția. Primei i-ar corespunde: neghiobia de a căuta peste ani urme temporare (cum sunt cele ale pașilor în nisip), nădejdea de a fi recunoscut după două decenii de cineva evident mort între timp și confundarea acestuia cu altul, sălbăticit ;  dereglarea normelor de comportare filială ale unui Telemac rus de la sfârșitul secolului trecut, ideea revederii nevestei (demult divorțate, cum poate mai știu unii cititori, de atunci liberă până a fi „de moravuri ușoare”, evocându-se – ca model literar – imaginea Penelopei-Molly a lui J. Joyce)…

Celei de a doua : beția („inundare a ochilor”), manifestată firesc și prin dereglarea corespunzătoare a percepțiilor și limbajului. O beție care poate fi resimțită și de cititor, în eventuala sa încercare de a-și explica logic propria amețeală în fața textului.

Personal, cred că mai e vorba de o blândă, obstească nebunie, aceea pe care o atribuie unii fizicieni moderni unui mare poet, tot modern (e voba de Guillaume Apollinaire) : să crezi că poți aprecia neschimbat, de pe  un pod pe care-l crezi veșnic, apele mereu altele ale Senei. (Vezi și mirarea lui H. Schliemann: să redescoperi, miraculos (!), după două milenii jumătate, Troia, altădată port la Mediterană, la 30 km de mare și să te înșeli apoi și în a o distinge corect într-un turn format din șapte cetăți suprapuse).

 

 

VII Roman Kissiov, Ithaka

 

«…și am înțeles

exact ce înseamnă Ithacele ».

  1. Kavafis

 

1   Și eu sunt Ulise,

dar unul necunoscut,

nimeni și nimic despre mine n-a auzit

și nimeni nu mi-a bănuit istețimea.

 

5  Întrucât  niciodată Ithaca n-am părăsit-o…

 

În viața mea n-am întâlnit nicicând

cicloane, lestrigoni și sirene,

calul troian nu-i născocit de  mine,

nici fapte de vitejie n-am săvârșit.

 

10  Întrucât  niciodată Ithaca n-am părăsit-o…

 

Despre forța arcului meu și a curajului

nimeni n-a apucat să afle nimic.

Chiar și iubirea Penelopei

demult s-a răcit.

 

15  Întrucât  niciodată Ithaca n-am părăsit-o…

 

(1989 ; trad. mea, i.g., 2017)

 

Acest text l-am găsit doar în limba rusă (din care l-am și tradus), într-un studiu despre textele a trei poeme despre Ithaca (ceilalți doi autori fiind I. Brodski și K. Kavafis, cu poeme deja comentate de mine), eseu conceput de un cadru didactic universitar din Kârgâzstan : Milana Lazaridi, „Ithaca” în sufletul și creația poeților (întrucât adresa electronică e foarte lungă, titlul rusesc poate servi ca link spre text : Милана Лазариди. «Итака» в душе и творчестве поэтов ). Simplitatea și aparenta naivitate a poemului (care mi-a și permis să-l traduc indirect, fără prea multe scrupule, dintr-o versiune în rusă, nu din bulgară) m-a fermecat imediat. Fusesem tentat să-l reproduc fără comentarii, drept concluzie, destul de  firească, îmi ziceam, pentru eseul meu. Dar o  semnificație generală n-ar putea fi redată numai prin clișee, precum : „Dacă ești prost, stai acasă !”, cum nu mă mulțumește nici o formulă discutabilă, cum e aceea a autoarei menționate supra : „Probabil, oamenii noii generații își pierd integritatea caracterului. Pierderile nu mai sunt resimțite ca atare!” (Вероятно, люди нового поколения теряют цельность натуры. Потери не ощущаются как таковые.). Am considerat, deci, că poemul merită o interpretare ceva  mai grijulie.

La o cercetare mai atentă, motoul ales de Roman Kissiov («…și am înțeles / exact ce înseamnă Ithacele»,) reprezintă o formă acceptabilă a versului final al poemului lui K.Kavafis :  « Vei fi-nțeles ce înseamnă o Ithaca… », cu două diferențe, totuși.

Una datorată exigențelor gramaticale diferite ale limbii române față de alte limbi (inexistența formelor de plural la numele proprii, în general și la toponimii, în special), ceea ce face ca numele Ithaca să nu aibă forme corecte la plural, în română, dar pluraluri acceptate/tolerate în alte limbi (în greaca originară: ἤδη θὰ τὸ κατάλαβες οἱ Ἰθάκες τὶ σημαίνουν; franceză: Tu as sûrement déjà compris ce que les Ithaques signifient; engleză: you’ll have understood by then what these Ithakas mean ; rusă: и верно понял, что Итаки означают; bulgara originală: навярно вече си разбрал / Итаките що значат.), traducătorul român sugerând pluralitatea termenului Ithaca, prin imaginarea unei versiuni de termen comun, care ar permite expresia o Ithacă, eventual, din multe altele…

O altă diferență, mai importantă, vizează persoana gramaticală, la Kavafis, persoana a II-a (a interlocutorului/cititorului), la R. Kissiov, persoana întâi (a eroului liric),  cititorul/ascultătorul fiind invitat să se identifice, – din rațiuni sau perspective diferite – , cu câte o Ithacă și eroii ei, aceștia din urmă fiind caracterizați fie prin lipsa de notorietate, fie prin lipsa lor de talent practic (ingeniozități) sau absența curajului, pentru ei nu mai poate exista „darul călătoriei”, deci nici perspectiva unui nostos.

Acest poem, legat prin motoul său de primul (cel al lui Kavafis), își stabilește problema (definiția Ithacăi), evocă mai ales textele lui Seferis, repectiv I. Brodski, construite fiecare pe un  nostos și câte un Ulise, dar nici acolo Ithaca nu mai există decît la un mod degradat, un centru, căruia  cel întors nu mai are nimic de oferit.

Într-un prim sens important, Ithaca este mai ales cea care trimite („oferă în dar”) Călătoria, a readucere în insula natală a unui erou relevat, celebru și bogat (cum se întâmplă și la Seferi, și la Brodski). Ulise din Ithaca lui Kissiov este necunoscător, necunoscut și, poate, nici bogat. M-am gândit că fiecare din noi am fost o viață întreagă (cum e cazul celor din generația mea) precum Ulise, cu dor de ducă, dar în țara natală nu numai că nu ni s-au oferit călătorii decât foarte târziu, dar am fost păziți strașnic să rămânem pe loc, mulțumind  totodată – ca la Seferis – pentru fericirea de a locui o Ithacă cum nu mai e alta pe pământ.

Despre istețimi și fapte de vitejie, ce să mai vorbim? Lipseau total în Ithaca lui Seferis, cum erau rarisime și la noi… Iar curajul, fiind nu o dată aspru pedepsit, nu se prea manifesta…

Prin formulele sale negative, poemul lui Kissiov evocă Ithaca Bulgariei, ca și Ihaca României (înainte, dar în câte aspecte și după 1989). Așa cum Penelopele noastre își dăruiesc călătoriile altora, iar mai nou se aruncă una pe alta pe șine de metrou…

Dar noi, în afara câtorva milioane de Ulise,  Ithaca n-o părăsim.

 

Poemele, chiar cele construite pe modele antice, ne arată, după cum își imaginase și Jorge Luis Borges, „propriul nostru chip”, fiecare din noi un Ulise, oglindit într-un nostos spre sine însuși.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *