Populismul. Pe scurt

”Ce este populismul?”, volumul lui Jan-Werner Muller e o carte consistentă, binevenită, publicată (și la noi – de editura Polirom, în colecția, foarte prețioasă, de științe politice, ”Opus”) foarte prompt în raport cu un context geopolitic internațional care solicită explicații mai adînci pentru ceea ce se întîmplă acum în multe dintre țările lumii civilizate. ●Dar ea este și o lucrare care scoate la iveală o anume ipocrizie a elitelor care, în Vest, dau acum tonul în umanioarele militante și, poate, mai ales în științele sociale. Voi lăsa pentru finalul acestui text ceea ce mi se pare evident că este marea vulnerabilitate  a acestei cărți și voi insista, în cea mai mare parte a acestuia, pe virtuțile volumului, de altfel, nu puține. ce este populismul coperta text 8●Așadar: 1.Există un val de fapte politice, în mod cert mai pregnante și mai numeroase în ultimul deceniu care fac necesare o privire mai atentă cu privire la ce se întîmplă în politică, precum și apelul la istoria modernă, mai ales la aceea care pune date semnificative cu privire la triumfurile majore – și, vai, dramatice și tragice – ale populismului.  Cartea de față semnalează ambele aceste deziderate, insistînd, la nivel de discurs, mai ales asupra primului – ”scanerul” autorului se exercită asupra unora dintre derapajele majore în ordinea (și în dezordinea, de fapt, pe care o propune aceasta) populistă (oarecum) la zi – cu cazuri deja clasice: SUA, Polonia, Ungaria, Italia, Franța. ●2.Avînd selectate studiile de caz mai înainte menționate (decupajul lor fiind unul dintre cele posibile, nu sunt convins că și cel mai bun cu putință), Jan-Werner Muller face o analiză a infrastructurii intelectuale și a tipurilor de regie politică convocate pentru a le susține – de la manifestările prime, așa-zicînd, pînă la momentul în care partiturile populiste și cei care le interpretează ajung la climaxul politic practic. ●3.Ceea ce rezultă dintr-un asemenea plan de analiză pus în practică și dus la bun sfîrșit este așezat în patru categorii tematice distincte, plus un fel de ”aperitiv” (e chiar capitolul introductiv al cărții – ”Toată lumea este populistă?”) cu privire la ce trebuie urmărit atunci cînd vrem să depistăm un comportament politic de tip populist. ●4.Cele patru categorii tematice despre care am amintit sunt următoarele: a) discurs – ”ce spun populiștii” ; b) practică – ”ce fac populiștii cînd ajung la putere”; c); kombat – ”cum să-i abordăm pe populiști” d) (șapte) teze tari, puternice despre populiști – acestea dublează și, de fapt, rafinează ”radarul” inițial cu ajutorul căruia Jan-Werner Muller ne invita să depistăm liderii populiști și partiturile socio-politice ale acestora.  ● Bref (în cuvintele autorului cărții, nu ale mele): ”populismul, susțin eu, nu este deloc o doctrină codificată, ci un set de afirmații distincte, avînd ceea ce am putea numi logică internă. Când este examinată această logică, descoperim că populismul nu este o măsură corectivă utilă pentru o democrație care a ajuns să fie prea ”influențată de elite”, după cum afirmă numeroși observatori. (…)Populismul este ca o umbră permanentă a democrației reprezentative moderne și un pericol constant.”.  Ar fi mult (e) de citat, de fapt– fiindcă la analitica populismului, discursul pe care îl practică Jan-Werner Muller este realmente redutabil și foarte folositor. ●În fine: despre vulnerabilitatea majoră a acestui eseu, îmi vine să spun că e, aproape, o boală de sistem . Direct spus: ca și alte cărți care survolează tematica aceasta sau tematici similare, păcatul unui stîngism orb (și foarte la modă în mediile academice din Occident) diminunează semnificativ un demers sau altul. Altfel spus: e greu să crezi că o asemenea carte e cinstită pînă la capăt cînd în șirul ”populiștilor” la care face referire  găsești aproape numai inși plasați politic la dreapta. Nu spun, atenție, că aceștia nu ar fi populiști. Spun cu totul altceva: că și la stînga (în carte, abia dacă e citat exemplul lui Hugo Chavez, cu jumătate de gură sunt cel puțin la fel de mulți populiști precum e cazul la dreapta. Or, să ignori aceasta, nu reprezintă chiar proba unei onestități integrale. Mai mult: este foarte probabil că tocmai o prezentă populistă pregnant și de lungă durată asigurată de stînga – exemplele sunt, repet, foarte numeroase – să fie parte a unei explicații și mai încăpătoare cu privire la aceasta teribilă dihanie publică numită populism. Ca să accepți aceasta însă, trebuie să fii onest pînă la capăt…

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *