Cu o privire pliată adânc spre interior. Viorel Marineasa

Viorel Marineasa îmi este, neîndoielnic, prieten. Robert Șerban, la fel. E foarte greu, cred că sunteți de acord cu mine, să scrii despre cărțile prietenilor. Abia aștepți să le citești la cald, să le iei cu tine peste tot, să le tot muți prin casă, să le recomanzi altor prieteni, nefilologilor, și așa mai departe. Nu știu exact cum ar trebui să scriu despre un volum captivant de interviuri. E o specie jurnalistică spumoasă, incomodă, greu de prins. Riști să te regăsești în paginile sale. Să-i vezi pe alții, cunoscuți ori străini, înscriși în jocuri de lumini și umbră. Prozatorul-eseist s-a livrat ingeniosului intervievator, dar, lucru sigur, a lăsat nespuse multe. A croit pârtii semantice pentru alte interviuri. Întrebările îl aproape obligă să vorbească despre toate cele, lucruri trăite, disecate mărunt, oferindu-i, în același timp, răgazul să tacă, să-și tragă sufletul, să răspundă scurt, fără popasuri în zariștea memoriei suprasolicitate.

Prozator din silă. Viorel Marineasa în dialog cu Robert Șerban a apărut în 2017, la Casa de pariuri literare, o editură bucureșteană tânără, cu mult nerv, care și-a propus să publice cărți interesante, la prețuri modice. Prozator din silă e o carte de interviuri, în format Livre de Poche, de 150 de pagini, cărora li se adaugă, la sfârșit, portretele sau fișele bio-bibliografice ale autorilor. Robert Șerban semnează prefața. O carte deosebită, despre un scriitor care a marcat istoria culturală a Banatului și continuă să o facă, în același stil inconfundabil: Viorel Marineasa. Un volum care s-a vândut ca pâinea caldă, imediat după apariție, în peste 200 de exemplare, astfel încât figurează pe primul loc al vânzărilor din librăria timișoreană ”La două bufnițe”. O carte de top despre un scriitor de prim rang, care ar merita să fie mult mai bine cunoscut. Probabil că publicarea acestui interviu va conduce la o binemeritată fortificare a imaginii lui Viorel Marineasa în peisajul literaturii și culturii actuale.

Am fost, cu ceva vreme în urmă, mai apropiată de Gabriel, fiul său cel mare, prin afinități literare, de generație, prin nevoia, în anii de dinainte de 1990, de a avea prieteni. Câțiva. Adevărați. Viorel, la vremea aceea, era ca un tată pentru mulți dintre studenții care călcau pragul Casei Studenților din Timișoara. Nu știu de ce unii îl etichetaseră cu apelativul fiară. Nici nu știam la vremea aceea. L-am simțit întotdeauna ca pe un blând, care știe să-ți arate, în toată sinceritatea, când greșești. Ca pe un super-blând l-am perceput. Ca pe o persoană care te face să râzi, adesea. Care-ți zâmbește discret, semn că te-nțelege. Îl descoperisem, în primul meu an de facultate, în 1986. Duminică de duminică, ne întâlneam la Casa Studenților, studenți de la Filo, de la Poli, de la Medicină, în acea imensă nevoie de comunicare. Acolo era mai frumos ca la facultate, în amfiteatru sau în sălile de seminar. Ne simțeam cu adevărat liberi. Tot acolo a  încolțit și ideea de a organiza, vara, o tabără de literatură la Crivaia, participarea la Izvorul Mureșului, apoi, la București, unde aveam să-l cunoaștem, printre alții, pe Cristi Popescu, poetul.

La cenaclul ”Pavel Dan”, vorbeam despre cărți, povesteam, ne era teamă uneori să luăm cuvântul, așteptam s-o facă Vio. Pe post de dirijor, armoniza tonalitățile, spiritele. Nu era nici el întotdeauna dispus să spargă gheața. Îmi amintesc de fișele pe care le strângea puternic în mână. Nu citea de pe ele decât arareori. Acest obicei a rămas. Azi își ridică ușor, pe frunte, ochelarii, se uită pe alte frânturi de hârtie, cu scris mare, decupate dintr-un A4 ipotetic, tace. Cu o privire pliată adânc spre interior. Nu-i place să vorbească. E adesea crispat. Cade pe gânduri și pare ursuz. Litera lui poate fi acidă, cinic stilul. Se autoportretizează. Se obiectivează. Vorbește sacadat, printre dinți. Se frământă.

O bună parte din interviul realizat de Robert Șerban e axată pe întrebările despre copilărie și perioada de formare a prozatorului timișorean. Aflăm cu stupoare că nu-i plăceau compunerile școlare despre venirea anotimpurilor. Le considera stupide, kitschoase. Se observă și-n acest interviu că Viorel Marineasa nu abdică de la stilul și principiile sale. Grija pentru scris e maximă, aproape maniacală. Aproape că vezi cum revine asupra frazei de-abia scrise, cum caută cuvântul potrivit, cum se îndoiește de unele sensuri, cum obține efectul comic, la nevoie. Aproape că vrei să nu se termine, să continue artileria întrebărilor. Zvâcul din poveste. (Așa am întârziat, pe când eram la pagina o sută, nu demult, la o gală. Noroc în vigilența soțului care m-a tras de mânecă.)

Cartea surprinde și prodigioasa activitate editorială desfășurată sub patronajul familiei Marineasa. Editura Marineasa a scos, în 25 de ani de existență, 1500 de titluri. Unele dintre acestea au devenit cărți de referință. Ochiul atent, competent, critic, al lui Viorel veghea la editarea și redactarea în bune condiții a cărților. Se observă, din tonul discursului, că regretă enorm acei ani benefici, în care, la editură, apărea poezie de cea mai bună calitate, bine receptată de critica literară.

Viorel Marineasa îmbină creativitatea cu tonul sobru. Textele sale sunt pline de predicații insolite. Atent la soarta cuvintelor în text, nu se abate din a inventa, chiar el, altele sau din a folosi forme lexicale rare, neologice. De la laptop, formează un verb aferent: leptopuí. Un altul este substantivul tabărigen, cu pluralul tabărigeni ”cei care stau într-o tabără”, confecționat prin analogie cu livrescul aborigen, –ă, aborigeni, –e ”băștinaș, autohton, indigen”. Cuvântul apare într-un fragment care certifică talentul de povestitor al lui Vio Marineasa, ușurința cu care apropie registre semantice diferite și crește substanțial cota de umor a interviului: ”Apare o barcă încărcată cu tabărigeni și din ea țâșnește, bun înotător, Nistor, care se refăcea după cheful din seara precedentă, prelungit cu un aperitiv în locul micului dejun. Aflat în șvung, se cațără pe bara orizontală a hidrobicicletei și o bâțâie cu picioarele până o răstoarnă. Habar n-am să înot, dar când am ajuns pe fundul lacului instinctul mi-a dictat mișcările bune care m-au adus la suprafață. Am revenit aproape de ambarcațiune, chiar am dat cu capul de bara buclucașă, apoi m-am prins temeinic de ea, dârdâind din toate articulațiile. Senzații tari!” (p. 148).

Argoticul morocan ”cetățean străin” apare, într-o frântură de interviu, cu accepția morocănos: ”Eu, după o noapte de insomnie, morocan, adunându-mi un fir de glas:” (p. 147). Soileală pentru somn, tot argotic: ”(…) dați în ținere cu de-ale gurii, cu soileală și cu cele spirituale (…)”. (p. 133) Pentru determinantul adjectival cenaclier folosește, în mai multe rânduri, cenacular, mult mai expresiv, neuzat, înregistrat în unele dicționare, la concurență cu celălalt, cenaclier, mai vechi: ”Pe lângă cenaclurile știute (”Pavel Dan”, ”H.G. Wells”), aveam în grijă și alte grupări cenaculare (”Latohatar”, în maghiară, ”Mladice”, în sârbă).” (p. 52) Cenacular se aseamănă, prin modul de formare, cu lunar, selenar. Consună cu vâna și flerul de  prozator pursânge. Iubitor neobosit al limbii române, îi întreține cu fervoare aura și nu-i plac defel prea mulții ei întinători, superficialii, aroganții.

Ca o notă aparte, figurează setul de fotografii de la sfârșitul cărții, în alb și negru. Foarte bine gândit acest gest al poetului-intervievator Robert Șerban de recuperare, de punere în exergă a unei personalități unice în cultura noastră. Un amestec de rural și urban. Așezat, cu acel timp moromețian, specific doar omului de la țară, lui Viorel Marineasa nu-i displace să pozeze-n țăran. Poate fi văzut, pe la unele lansări, îmbrăcat elegant, în giubeaua lui boierească, din lână albă, lățoasă, autentică, pe timp de iarnă, sau într-un sacou verde silvic, bavarez, ca pentru a nu uita că, aici, în Banat, influențele sunt benefice și nu supără cu nimic ochiul privitorului.

Cel puțin trei portrete atrag atenția în firul tors al amintirilor. Cel al lui Vasile Crețu. Altul e al lui Eugen Bunaru. Și, bineînțeles, al lui Daniel Vighi, prietenul său foarte bun. Cum se poate remarca și din lista cărților scrise de aceștia, de-a lungul anilor, la două mâini, între ei s-a creat un soi de parteneriat indestructibil.

Întreaga excursie în Italia, povestită, când cu umor de clasă, când cu amărăciune și neputință în fața flagrantei realități, schițează portretul admirabilului Vasile Crețu, profesor de etnografie și folclor: ”Mi-a plăcut din prima clipă. Putea fi o ipostază a fratelui mai mare după care tânjisem. Cald, cumpănit, protector. Apoi, dintr-odată, se detașa. Îi vorbeai, te privea critic, nimicitor. Ai zis prostii? Cu ce l-ai supărat? Se depărta cu mersu-i de pasăre uriașă, intrat deja în altă sferă, nu-ți mai răspundea la salut.” (p. 42) sau ”În piața San Marco, m-a răzbit setea și am cumpărat pe bani mulți o sticlă de juma pe care am citit Aqua minerale naturale, fiind sigur că e vorba de apă gazoasă. Am luat un gât și am rămas stupefiat. A gustat și Vasile. Atunci s-a consumat pentru el unul dintre puținele momente vesele ale călătoriei. Mi s-a adresat, spre enervarea mea, cu aplomb bănățenesc: ”O și-ai luvat tu așia, mă. Apă chioară.” La următoarea haltă, Vasile, care făcuse facultativ italiana, a formulat o întrebare de toată coerența: ”Scusi, Signora, questa e la casa di Romeo?” A primit ce aștepta: ”Si, Signore, ma oggi e privata.” Privata asta ne-a pus pe gânduri, că pe la noi, într-un limbaj peste medie, așa se chema ”acolo unde se duce și împăratul pe jos”. Ne-am amintit melancolic de oala de noapte din vremurile coiplăriei, care se mai numea, în funcție de locurile în care ne petreceam vacanțele, țucală sau locșâr.” (p. 44-45)

Ca orice om care a înțeles sensurile adânci ale acestei vieți, se pierde, de la o vreme, în lucrurile simple, mărunte. E un contemplativ. O cârtiță postmodernă. O minte ascuțită. Cu intuiție, cu spirit liber în stăruință. Atras, ca Daniel Vighi, bunul său prieten, de tot ceea ce-i în avangardă, inedit. În acest sens, la întrebarea lui Robert, Poți alege materialul din care să fii făcut sau e o chestiune de destin?, Viorel punctează într-un mod subtil: ”Pentru cineva care a trăit și a scris à contrecœur nu se pune problema să-și fi ales materialul… monumentului de carne și zgârciuri. Știi, în vara asta, la Socolari, unde s-a desfășurat Artă’n casă, proiectul pilot al Asociației culturale Contrasens, sculptorul Ștefan Kelemen, ”Keli”, tatăl lui Gabi, a expus o bancă alcătuită din leațuri erodate, sfrijite, rezultat al unor bătălii jalnice cu forțe nedefinite, o bancă tremurând din încheieturi; nu m-am putut dezlipi de ea vreme îndelungată.” (p. 108). Cu trecerea anilor, Viorel Marineasa lasă, așadar, scrisul în conul său de umbră, pentru a se retrage tot mai mult în dulceața lucrurilor contează. Importantă devine contemplarea și gustul inegalabil al simplității: ”Să mă plimb printr-o livadă sau în cartiere mărginașe, să mă uit la un concurs de atletism sau la un meci de rugby, să mănânc agrișe, prune necoapte, dovlecel pane. Să observ mierlele și guguștiucii.” (p. 115-116)

Prozator din silă. Viorel Marineasa în dialog cu Robert Șerban e o carte care se citește ușor, pe care o duci, mai apoi, cu tine, în gând, pentru că-i cunoști pe mulți dintre cei la care se referă, pentru că e incrustat în ea stilul binecunoscut al literei lui Viorel. Marineasa, cel care aduce la chip, de când își lasă, la intervale, actoricește, barbă, cu Robert de Niro.