Cred că e clar la ce fac aluzie în titlu. Dar, dacă prin minune, mai este cineva care are nevoie de lămuriri, iată-le: în Canada, unul din locurile unde femeile nu scapă de cozi sunt toaletele publice. Cele mai asaltate sunt cele din aeropoarte, restaurante şi săli de spectacol, unde, în timp ce bărbaţii se perindă intrând şi ieşind din sanctuar la intervale de numai câteva minute, femeile, odată dispărute pe uşa marcată cu placheta indicând o siluetă cu fustă, nimeni nu mai ştie, nici eroina, dar nici cei rămaşi afară, când se va produce reunirea familiei.
Am auzit că s-a studiat problema şi că în codurile de construcţie sunt calculate nu numai rezistenţă seismică şi de vânt a clădirilor, ci şi fluxul de persoane de ambele sexe către şi de la locurile publice sus numite, pentru a se asigura un trafic continuu şi fără dopuri de circulaţie. Se pare chiar că la construcţiile mai noi s-a reuşit acest lucru, dar la cele vechi, cozile la care stau cucoanele la toalete sunt interminabile. Şi, cum femeile sunt, din naştere, nişte comunicatoare şi cum tot nu e altceva mai bun de făcut, acolo iau naştere discuţii interesante, la care participă nu numai cele două persoane care erau iniţial împreună, ci întregul şir de viitoare candidate la restabilirea naturalului confort biologic .
Discuţiile sunt cu atât mai interesante cu cât toate participantele sunt femei şi, în plus, nu există nicio discriminare de vârstă, meserie sau naţionalitate, Canada fiind o ţară multiculturală. Tot acolo se pot întâlni şi cele mai felurite îmbrăcăminţi şi podoabe (numite accesorii) şi poţi afla imediat şi de unde pot fi procurate.
Cele mai animate asemena cozi le-am întâlnit la cinematografele unde se proiectează filmele din cadrul Festivalelor Internaţionale de Filme, fie la Montreal, fie la Toronto. În aceste lăcaşuri în care femeile stau la coadă, se comentează nu numai filmele care tocmai s-au terminat, dar şi alte filme, fie din actualul festival, fie din cele trecute. Cum festivalul e internaţional şi cum subiectele filmelor sunt adesea ori politice, ori specifice ţărilor în care a fost creată pelicula, când persoane din alte ţări se întreabă cum e posibilă o asemenea realitate, se găsesc întotdeauna cele care, născute fiind în acele ţări, dau explicaţii suplimentare.
Alte locuri unde am stat la asemenea cozi au fost cateva teatre din Ontario şi din Quebec, unde capacitatea toaletelor era total insuficientă în raport cu numărul de spectatori pentru care au fost concepute sălile respective. Discuţiile – în acele locuri- încep încă din pauză, când e un du-te vino de cupluri în sus şi în jos pe scări, cu scopul de a vâna locul cu maxima probabilitate de aglomeraţie minimă. Ce vorbesc între ei cei membrii cuplului? Cum şi unde să se întâlnească după. Persoanele mai experimentate dau sfaturi novicilor, indicând faptul că „domnul are chiar timp să consume un suc sau o cafea până va veni doamna„.
Trebuie să admit că, deşi la aceste cozi femeile nu prea au motive de veselie, n-am asistat niciodată la vreo plângere din partea bravelor eroine. Dimpotrivă, după un pic de critică la adresa naturii, care a construit femeia aşa cum e, şi a arhitecţilor care au conceput construcţia respectivă într-un mod cam rupt de realitate, în marea majoritate a cazurilor cucoanele se distrează de minune la asemena cozi. Ba chiar pot spune că unele din participante regretă momentul în care le vine rândul la cabină şi trebuie să părăsească discuţia. N-am văzut totuşi pe nimeni continuând dialogul după consumarea faptului. Doamnnele părăsesc coada pline de bună dispoziţie, pe de o parte pentru că s-a terminat aşteptarea, iar pe de alta pentru că poate împărtăşi noutăţile proaspăt aflate celui care a aşteptat afară răbdător, resemnat şi mai ales singur, pentru că bărbaţilor – numeroşi de altfel – care aşteaptă ieşirea partenerelor din aceste sanctuare nu le-a venit niciodată ideea de a intra în vorba unii cu alţii.
Spre deosebire de teatre şi cinematografe, în aeropoarte şi gări cozile femeilor sunt tăcute, poate pentru că trecerea prin acele locuri face parte din călătorie, cu goana ei după timp.
Desigur că îmi plac noile săli de spectacle, în care codurile de construcţie evită statul la coadă al cocoanelor. Pot însă afirma cu certitudine, că în cozile la care femeile sunt obigate să stea în toaletele din vechile clădiri, discuţiile care iau naştere nu sunt niciodată lipsite de un şarm vioi si reconfortant
Desen de Adelaida Mateescu