Cea mai recentă carte a domnului Gabriel Liiceanu – una de eseistică politică – era un volum ușor anticipabil. Am făcut-o eu însumi, chiar în paginile revistei 22, în urma cu un an și jumătate, la finalul unei cronici la o altă carte cu profil foarte asemănător, ”Fie-vă milă!”: ”De altfel, după textele adunate în Fie-vă milă de noi!, pe aceeași platformă online invocată mai sus Gabriel Liiceanu a mai publicat în ultimul an și altele, din aceeași serie a publicisticii angajate și, uneori, exasperate. Le-am citit, admirat, adnotat și numărat; adunate, sunt, din nou, aproape de o carte.” Între timp, după încă un an și jumătate așadar, numărul textelor de publicistică anagajată publicate acolo de domnul Liiceanu a crescut și ceea ce anticipam s-a întîmplat în cele din urmă. Avem, așadar, o nouă carte – România. O iubire din care se poate muri -, iar marea majoritate a textelor care sînt adunate în ea, de fapt există o singură excepție (eseul de deschidere al cărții), au apărut mai întîi pe siteul Contributors.
Textul pe care dl Liiceanu îl plasează la începutul acestei cărți este, în multe privințe, unul memorabil. E, la prima mînă, un document care este menit să existe, o spune autorul, ”în loc de prefață” și e intitulat ”Cele trei meserii ale omului”. Dintre toate textele din carte este, de altfel, și cel mai amplu – în mod semnificativ mai mare decît restul (de trei ori sau chiar de patru ori mai mare). Nu numai și nu în primul rînd mărimea lui este importantă desigur, ci maI ales faptul că el funcționează, perfect, ca un cadru – generos și elegant – pentru orizontul tematic în care ne poartă această carte. Ba chiar mult mai mult decît atît: ”Cele trei meserii ale omului” poate sta, lejer, ca un excelent îndrumar și instrument pentru a lua în posesie admirabila publicistică și eseistică politice ale lui Gabriel Liiceanu, în integralitatea ei.
Trei meserii, spune domnul Liiceanu, poate avea și e bine să aibe un om care trăiește într-o societate ce se vrea și pe care acest om o vrea democratică. Trei, adică acestea: meseria ca profesiune, meseria de cetățean și meseria de om în lume. A tinde, în democrație – căci numai acolo este posibil așa ceva – către acest cumul la purtător cu granițe mișcătoare este garanția că lucrurile au o semnificativă șansă în minus să nu derapeze. Pe de altă parte, a nu încerca să practici fie și una dintre aceste meserii dă un supliment de oportunitate pentru ca lucrurile să nu meargă într-o direcție bună, decentă, dezirabilă.
Voi accentua, în două-trei fraze, de altfel și cartea lui Gabriel Liiceanu o face în mod evident și asumat, asupra ”meseriei de cetățean”. Aceasta, spune domnul Liiceanu, este posibil să fie practicată ”și ea devine o obligație morală – doar în acele țări în care statutul de cetățean e garantat. Însă nu înseamnă, am văzut, că acolo ea e ușor de profesat. Celula socială are o tendință naturală de repliere către sine. Delăsarea (lenea civică), lehamitatea, dezabuzarea, oboseala, somnolența, confortul personal, toate aceste păcate civice ne sunt oricînd la îndemână și ele sunt oricum mai lesne de ales decît indignarea în fața derapajelor puterii, decît veghea continuă la felul în care e ea exersată, decât revendicarea la tot pasul a dreptului de a fi corect reprezentat. ”, spune eseistul politic în debutul considerațiilor cu privire la ce înseamnă această nu foarte confortabilă ”meserie de cetățean”. Și întărește, a propos de condiția inconfortabilă în care îl plasează pe un om onest dorința de a fi, activ, un cetățean: ”e adevărat, meseria de cetățean presupune nu de puține ori o treabă de vidanjor. Iar cel care refuză s-o facă ”pentru că nu e de demnitatea lui” este un prost cetățean. Ca să faci ”cetățenește” curat în jurul tău, trebuie să te împaci cu gîndul că vei pune piciorul în mocirlă”. Aceste trei meserii, pe de altă parte, mai ales dacă sînt practicate așa cum se cuvine, fac obligatoriu un duo cu cîte un tip de conștiință: cea profesională, aceea civică și cea morală.
”Cele trei meserii ale omului” este încă un text antologic pe care ni-l face cadou Gabriel Liiceanu: și anume, nu doar spre lectură, nu doar întru limpezirea unor (poate) intuiții cu privire la condiția de cetățean, ci și pentru o dezirabilă aplicare personală, practică. A propos de această dimensiune – practică -, tot ceea ce curge mai departe după lungul cuvînt introductiv în ”România. O iubire din care se poate muri” este o exemplară ilustrare a acestei ”meserii de cetățean”, un ghid de foarte bune practici.
Altfel spus, între paginile 47 și 251 (final de volum, adică), avem pilde despre cum se ”vidanjează”, despre cum ”se intră în mocirlă” – din iubire pentru o țară, România. Structura cărții este ea însăși remarcabilă – volumul începe cu textul mai înainte invocat și, scurtissim, rezumat; continuă cu trei ample pachete tematice (avertisment: nu confortabile în privința conținutului pe care îl poartă acestea, pentru că, fără excepție, ele vorbesc despre tot felul de boli grave ale societății); și se încheie cu un text care închide , lucid, viguros, tonic (în ciuda temei survolate) cercul memorabil început cu ”Cele trei meserii ale omului”.
Grosul cărții – compus din eseuri relativ scute, de 8-12 pagini – este o radiografie de mare acuratețe a unor patologii complexe și temeinic instalate în ”corpul” social al României. Corp social al României – formula este una desigur inclusivistă: pentru că e vorba, deopotrivă, în ceea ce atinge în carte dl Liiceanu, despre cîmpul politic, despre spațiul mediatic, despre toxinele lumii academice, despre foste personalități, acum personaje decăzute. Toate acestea, atinse de păcate, de boli de funcționare; pe zone ample, toate atinse de, cu formula autorului, ”mocirlă”. Toate, pe de altă parte, reclamând obligația – inclusiv civică, inclusiv morală – de a vorbi despre ele. Punctual: avem, mai întîi, o serie de texte despre ”România furată”. A propos de această sintagmă, ea activează în memoria mea o alta – care dă titlul unei cărți ceva mai vechi publicată tot de editura Humanitas, ”Furtul unei națiuni”, de Tom Gallagher. ”România furată”, treimea din cartea cea mai recentă a domnului Liiceanu, aduce la zi această imensă contabilitate nefastă a furturilor de care are parte țara noastră. Tot aici, în această treime invocată, e însă și un text – care poate fi citit și ca un contrapunct – despre o aniversare, aceea a editurii pe care Gabriel Liiceanu o conduce. Este un text despre ”Cum pătrunde spiritul în lume?”, al cărui final se cuvine a fi menționat inclusiv pentru a ilustra cum meseria în sensul profesiei și meseria de cetățean (și de exemplar pedagog al democrației liberale – așa cum este domnul Liiceanu) conexistă armonios și benefic pentru o națiune: ”Și ce-mi doresc acum, al această aniversare de un sfert de veac? Ca spiritul care-a intrat în lume pe poarta Humanitas să se răsucească pînă cînd veacul va fi întreg – ba chiar și dincolo de el -, făcîndu-ne să credem că am scăpat de blestemul adamismului românesc și că ne-am lepădat de legenda fondatoare a meșterului Manole, potrivit căreia, într-o noapte a istoriei, dărâman ceea ce înaintașii noștri au făcut cu trudă și pasiune vreme de zeci de ani”. Avem, apoi, un pachet consistent de texte despre ”Deriva instituțiilor” – fie ele academice, politice, culturale, religioase sau morale. Și încă unul – intitulat ”Marea Sfidare”, în fapt, un focus care vine din mai multe unghiuri pe ceea ce se întîmplă în politica autohtonă a ultimelor luni, începînd ceea ce a provocat cascada de proteste de la începutul acestui an, fără precedent în ultimul sfert de secol pentru România.
Și, după aceste trei secțiuni, dar în legătură foarte strînsă cu toate acestea, ”în chip de epilog”, încă un text despre ceva patologic – și anume, despre un ”păcat capital care îngroapă o democrație”. De fapt: despre lehamitatea.
Textul, foarte bine dozat, are o sondă adîncă în Alexis de Tocqueville. E un citat mai mare și, totodată, favorit pentru dl Liiceanu (apare, de altfel, de mai multe ori în aceasta carte) – în care e vorba, spre final, despre uluirea care ne poate cuprinde atunci cînd ”vedem în ce număr mic de mîini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare”. Textul despre lehamite din finalul cărții domnului Liiceanu e despre unde se poate ajunge și din neatenție și din indiferență. Neatenție & indiferență civice, etice, politice. Mai întîi apare, spune Gabriel Liiceanu, ”lenea politică” – trufașă, întemeiată pe ”comoditatea cetățeanului preocupat numai și numai de treburile lui, lipsa de civism”. Din ea, pe un nivel superior al toxicității, crește ”lehamitatea socială”. Definiția acesteia este antologică: ”lehamitatea este expresia depresiei sociale, este starea care te cuprinde la capătul unui eșec istoric repetat”.
”România. O iubire din care se poate muri” este o carte tăioasă, în judecata morală pe cate o propune – și pe care dl Liiceanu are totală îndreptățire să o facă. Dar e și mult mai mult decît atît: prin rafinamentul, forța și sensul argumentelor care sînt puse pe masă, ea e, desigur, și o carte de recuperare a unei țări atît de furate. Recuperare prin, deopotrivă, (spor de) luciditate și (o imensă și rezistentă în timp) iubire.